” Să nu lași prea multe urme…aceasta era deviza după care comuniștii se ghidau după exterminarea deținuților politici în lagăre și închisori. La Sighet s-a întâmplat la fel.

După ce am văzut la Memorialul Durerii, un iad cicatrizat de trecerea timpului, ne-am făcut timp să vedem procesul până la capăt…
La ieșirea din oraș, spre Săpânța, se află Cimitirul săracilor. În acest loc, în anii ’50 au fost îngropați în secret, fără cruce sau nume, o parte din cei 52 de deținuți ce au sfârșit în închisoare.

Din cimitirul pe care ne așteptam să-l vedem nu a rămas mai nimic…însă, am fost suprinși să vedem acolo o hartă a României făcută din arbuști ornamentali. În mod ciudat, pe locul unde Sighet se află pe hartă, s-a ridicat un altar cu un clopot care sună mereu la oră fixă…Un ultim omagiu aduși celor căzuți care nu mai pot fi identificați. ”