Sighiștel și Balaurul cu șapte capete

A fost odată, undeva departe, departe, un împărat. Conducea acest împărat un regat tare frumos și bogat. Tare mai era mândru de împărăția sa și toți care treceau pe aici se minunat de frumusețile lui naturale.
O singură mâhnire avea împăratul. Nu avea urmași!
A făcut ce a făcut, a chemat oameni din stânga și din dreapta regatului, de la miazăzi și de la miazănoapte și într-un final cineva a găsit leacul.

O bătrânică a venit la curtea împărătesască cu niște ierburi despre care spunea că cine le bea, o să nască cel mai frumos copil de pe lume. Auzind acestea, împăratul nu stă deloc pe gânduri. Cumpără ierburile și dădu împărătesei. Aceasta le-a fiert și a băut zeama lor. Efectul a fost imediat și în câteva luni, împăratul avea un fecior frumos ca soarele. Bucuros, nevoie mare, mai era împăratul. Micul prinț a fost botezat Sighiștel și era lăsat să facă tot ce îi poftește inima.
A crescut Sighiștel al nostru și îi plăcea tare mult să meargă prin păduri întunecoase și vârfuri de munți. Așa cutreiera întreaga împărăție dar într-un singur loc nu putea să meargă. Tatăl său i-a interzis să meargă în Valea Neagră. Acolo era un balaur cu șapte capete care mânca orice vietate care intra pe teritoriul său.
Se antrenă Sighiștel al nostru ani în șir până deveni un maestru în mânuirea paloșului. Într-o zi porni hotărât să scape lumea de tirania balaurului cu șapte capete. A intrat hotărât pe teritoriul acestuia și nu a durat mult că balaurul cu șapte capete a și apărut.

– Prințule Sighiștel, cum îndrăznești să calci pe pământul meu?! Ai să suferi grav pentru asta!
– Tirania ta se încheie aici, balaur cu șapte capete!
Sighiștel puse mâna pe paloș și vru să taie capul care tocmai vorbea. Acesta s-a ferit și din întoarcere a lovit prințul cu coada. A căzut prințul nostru dar odată ce se ridică îi și reteză capul balaurului. Acesta sări înapoi și se izbi de o stâncă. Atunci o gaură mare se deschise în stâncă i balaurul fugi pe acolo. Sighiștel se luă după el:
– Stai! Lașule unde fugi?!
Auzind acestea, balaurul se întoarse furios și se năpusti asupra prințului. Sighiștel se feri și mai tăie unul din capetele balaurului. Se izbea dihania în stânga și-n dreapta de stânci și de odată o grămadă de pietre căzură peste Sighiștel. Nu dură mult că acesta le dădu la o parte și alergă după balaurul care lăsa o dâră mare de sânge. Viteaz, nevoie mare, prințul nostru îl ajunse din urmă și îi mai reteză trei dintre capete. Urlând de durere și de nervi, balaurul se întoarse către Sighiștel:
– Nenorocitule, am să-ți vin de hac! Te mănânc cu tot cu armură!
Prin cele două capete rămase, balaurul începuse să sufle flăcări. Sighiștel s-a retras între niște stânci dar din cauza căldurii flăcărilor căzu leșinat. Văzând asta, balaurul crezu că acum e momentul lui. Sări să îl înhațe dar nu putea să ajungă la el printre stânci. Se izbi în stânga și-n dreapta dar fiind și el istovit nu reuși să le miște. Mai scuipă câteva flăcări să fie sigur că îl prăjește și se retrase în vârful muntelui. Aici, într-o groapă, își avea culcușul și se așeză să își recapete puterile. Nu trecu mult până ce Sighiștel al nostru își refăcu puterile și porni vitejește pe urmele balaurului. Când ajunse, balaurul dormea. Nu ezită și îi și tăie unul din capetele rămase. Atunci balaurul se trezi și se izbi cu toată puterea în Sighiștel. Acesta întoarse paloșul și îi tăie și ultimul cap rămas. Balaurul căzu peste el îi începu să sângereze din ce în ce mai tare. Sighiștel era prins sub greutatea balaurului. Fiind istovit nu reuși să iasă așa că începu să strige:
– Mă aude cineva?! Scoateți-mă de aici!!!
Striga Sighiștel al nostru cât îl țineau puterile dar nici un răspuns nu venea. În curând, culcușul balaurului se umplu cu sânge și prințul fu acoperit.
Își dădu viața prințul nostru acolo iar din acea groapă începu să curgă un râu limpede care se întinde până la porțile palatului.

Mult a fost jeluit Sighiștel și în cinstea lui râul a fost numit după el. Astăzi, eu stau pe malul Sighiștelului, îi ascult povestea și privesc visător spre asfințit.Târâmurile acestea străvechi sunt pline de istorie și poveste, șoptesc privind dansul Soarelui, înainte de căderea nopții. La ultimul han la care am poposit se vorbea mult despre desenele cele mai vechi de pe bătrânul continent. Ele află în Peștera Coliboaia. Voi merge mai departe pe Valea Sighiștelului în căutarea însemnelor strămoșilor mei.