Proiectul câştigător! Ce a mai rămas din el ?

Era o zi însorită de septembrie în Timişoara, capitala Banatului Imperial! Pe cerul de un albastru inocent abia dacă zăreai câţiva nori pufoşi.

Bărbatul stătea singur în biroul său cu ferestrele larg
deschise. După câteva ore de documentări şi studii nu-i venise nicio idee notabilă. Maldărul de cărţi şi schiţe părea să nu-l ajute la nimic. Din când în când, mai arunca câte-un ochi la un portret realizat cu măiestrie în creion. Indiferent de volumul de muncă, tabloul trona pe birou. Erau soţia şi cei doi copii ai săi, care se stabiliseră nu de mult timp alături de el în Timişoara!

În ultima vreme se îngropase atât de mult în muncă încât nu mai avusese vreme să stea cu ei. Să-ii ajute să se acomodeze cu oraşul…Nici vorbă.
Trei bătăi în uşă l-au readus în lumea reală.
– Cine-i ? întrebă el cu o voce gravă şi obosită.
– Domnu’ Franz! eu sunt, Elsa. V-am adus ceaiul!
– Intră te rog!
Slujnica intră sfios şi îi lăsă pe biroul ticsit de lucruri, tava.
– Ah! Ceai negru şi fursecuri vieneze! Mă simt din nou ca acasă! Îţi mulţumesc Elsa! Să trăieşti bucuriile astea simple mai des, cât de greu poate fi ?
Bărbatul de vreo 35 de ani mai aruncă o privire mormanului de schiţe.
Elsa ridică din umeri, nedumerită.
– Domnu’ Franz, iar filozofaţi! O să o luaţi razna într-o zi! Vă las să vă continuaţi treaba!
– Oh Elsa dragă, poate că deja s-a întâmplat această minune, zise el cu un surâs amar în timp ce slujnica părăsea încăperea.
Rămăsese din nou singur. Cu ceaşca de ceai în mână, privea pe fereastră forfota oraşului.
Franz, inginerul militar austriac era în Timişoara din 1716, de când prinţul Eugen de Savoya cucerise cetatea otomană alături de trupele sale. Acum, făcea parte din administraţia imperială a cărei misiune era reclădirea capitalei Banatului. Tânărul văzuse multe…Ororile războiului şi distrugerile lăsate în urmă. Se ocupase de „curăţarea mi-zeriei” şi de recondiţionarea clădirilor turceşti lăsate încă în picioare.

Era o muncă grea dar îi plăcea să proiecteze şi să creeze de când se ştia…
În 1723 se hotărâse refortificarea cetăţii pentru a fi cu adevărat de necucerit! Îi plăcea la nebunie provocarea! Tocmai pentru asta plecase din Viena, oraşul în care se născuse şi învăţase atât de multe… Acum se vedea pus faţă în faţă şi cu dezavantajele meseriei sale.
Volumul de muncă era enorm atât pentru inginerii militari cât şi pentru muncitori!
Cu timpul însă, rezultatele începeau să se vadă. Administraţia vieneză trimisese în 1727 un nou regulament pentru Construcţii privind Timişoara. Asta însemna că urmau să se construiască în mod organizat ,atât fortificaţii cât şi construcţii civile. Perioada înaintării proiectelor începuse!
Iată că venise anul 1728 iar Serviciul de Fortificaţii, Construcţii Camerale şi Provinciale unde lucra şi el era un adevărat stup! Trebuiau elaborate proiecte viabile pentru ziduri, bastioane şi şanţurile de apă ale viitoarei cetăţi în stil Vauban. Totuşi, dintre sutele de propuneri administraţia imperială vieneză avea să aleagă doar câteva, cele mai trainice şi mai uşor de implementat la nivel financiar.

Aici era durerea lui Franz…avea proiecte deja în lucru, fami
lia, propria locuinţă de aranjat dar nu putea să dea înapoi de la această provocare.
Timpul se scurgea iar schiţele realizate deja îl nemulţumeau.
– Fir-ar să fie! Izbucni el, stau aici de ore întregi şi nu-mi iese nimic! M-am ocupat atât de mult de cetate încât mi-a intrat în sânge . Acum vreau să fac ceva care să rămână peste ani dar cu ce am făcut nu prea am şanse să câştig concursul. Trânti un pumn în biroul din lemn de cireş. O carte speriată se aruncă iute pe podea…
– Franz, îşi spuse el dintr-o dată, de parcă era observatorul propriului spectacol, uite ce faci dacă te laşi dominat de emoţii! Hai mai bine să ies la o plimbare să mă liniştesc. Îşi luă paltonul şi ieşi.
Timişoara era un adevărat vacarm! Soldaţi, civili, căruţe, lucrări de asanare a mlaştinilor, construcţia canalului Bega, pregătirea pieţelor publice, ridicarea clădirilor pentru administraţia militară…cam aşa arăta peisajul acelor vremuri.
Franz era îmbrăcat în civil. De statură medie, se pierdu prin mulţime mergând spre periferia oraşului. Aici urmele civilizaţiei otomane încă mai erau vizibile! Casele mici acoperite cu şindrilă şi cu garduri din scânduri de lemn se înghesuiau lângă vechile ziduri exterioare ale cetăţii. Lăsă în urmă un mic bazar unde localnicii vindeau de zor miere şi unt vestite pentru gustul lor, cereale şi fructe proaspete din zonă.
Inginerul militar mergea fără o ţintă anume, fiind atent la tot ce se petrecerea. La un moment dat a ajuns la un pâlc de nuci falnici. I se păru că vede ceva şi se apropie curios.

Într-adevăr, un bătrân stătea sub un nuc, în genunchi, lângă trei lespezi de piatră. Deşi nu şi-ar fi plănuit în ruptul capului asta îl urmări în tăcere vreme de un ceas dintr-un tufiş. Era în zdrenţe, gârbovit, pletos.
– Ciudat! Se gândi Franz, moşul e cam dus… Nu pare să fie din partea locului. Se pare că nu vrea să-şi lase morţii în pace.
În momentul acela călcă fără să vrea pe un lemn uscat care trosni cu zgomot. Bătrânul se întoarse şi îl observă pe inginerul stânjenit de situaţie.
– Îmi pare rău că vă tulbur liniştea, roşi Franz, vorbind bine limba autohtonă. Eu, doar…eram în trecere.
Bătrânul îl privi fix şi apoi privi spre morminte. Reveni din nou cu privirea asupra lui. Franz înlemni.
– Eşti inginer militar nu-i aşa?
– De unde ştii? răspunse austriacul perplex.
– Un inginer militar se cunoaşte după mutră! Răspunse sec bătrânul. Te uiţi ca unul, mereu imaginând unghiuri şi proporţii.
Dungile de pe frunte arată dorinţa cu care ataci un proiect iar cearcănele, nopţile nedormite lucrând la schiţele tale.
Franz era şi mai uimit la auzul descrierii exacte a bătrânului.
Bătrânul surâse uşor.
– Ştiu toate aceste lucruri pentru că m-am confruntat cu ele. În tinereţea mea am fost inginer militar.
– Cum? Nu m-aş fi aşteptat la asta…
– Viaţa e plină de surprize băiete! Nici eu nu m-aş fi aşteptat ca voi să cuceriţi cetatea Timişoarei. Am făcut ce mi-a stat în putinţă ca să o consolidez prin proiectele mele. Dar se pare că Prinţul Eugen a fost mai bun…
– Vrei să spui că ?
– Da tinere! Sunt turc! Un inginer militar turc rămas în viaţă după asediul din 1716. M-am amestecat printre băştinaşi iar identitatea mea oficială a fost ştearsă.
– E familia ta aici? Întrebă Franz ca să-şi potolească şocul.
– Da, soţia şi cei doi copii ai mei. Au murit după asediu.
– Îmi pare rău…spuse Franz simţind deodată o greutate mare în piept. Era ca şi cum faptele conaţionalilor lui veneau asupra sa ca să-I ceară socoteală.
– Să nu-ţi pară! Moartea este o iluzie reală care ne face să
suferim prea mult uneori. Ei vor rămâne mereu în inima mea!
Făcu o pauză privind din nou lespezile năpădite de ierburi.
– Eu sunt Franz, îngăimă inginerul cu ochii în lacrimi. Îmi pare rău…
– Nu au murit de foc sau sabie. Mai rău a fost că au murit de foame într-o mahala turcească. Căile de acces au fost tăiate din ordinul prinţului Eugeniu. Se pare că depozitul de alimente nu a fost suficient pentru toţi oamenii. Ironia face că eu eram unul dintre proiectanţi. Ce a fost a fost. Atunci am vrut să mor, dar mi-am dat seama că nu-i nevoie de asta. Viaţa oricum merge înainte iar mâhnirea mea nu va schimba asta.
– Şi ce ai făcut apoi ?
– Mi-am revenit din şoc, din fericire şi mi-am ajutat câteva rude să scape cu bine. Nepoţii mei au reuşit! Am pierdut cariera mea de inginer militar şi toată averea… A trebuit să o iau de la capăt!Totuşi, adaugă el, cu ochii albaştri umeziţi de lacrimi, oraşul acesta îmi e drag şi nu vreau să-l părăsesc. Chiar dacă e sub altă stăpânire are şanse să fie un oraş înfloritor despre care să vorbească zeci de generaţii.
Pff, râse el, acum vorbeşte proiectantul din mine care vrea să mai construiască. Apropo, eu sunt Mustafa!
Franz nu mai avea cuvinte…
Povestea bătrânului topise orice urmă de dispreţ faţă de
turci. Realiză brusc că şi ei sunt oameni care au făcut tot posibilul, cu ce au ştiut mai bine. Oricând austriecii puteau avea aceeaşi soartă în Timişoara. Doar dacă…O idee îl străfulgeră.
– Poţi să mă predai camarazilor tăi! Spuse bătrânul pe un ton liniştit. Nu-mi mai pasă!
– Nu am de gând să fac asta, zise Franz venind lângă el. Îi luă mâna într-a sa şi îi zâmbi
– Dar eşti din tabăra adversă! continuă Mustafa cu uimire. Ai putea lua o primă bună pentru că predai un turc guvernatorului Mercy.
– Aşa e! Îl aprobă Franz. Inima nu mă lasă să fac asta, întâi pentru că admir puterea ta de a trece mai departe peste un dezastru. Am o soţie şi doi copii. Nu ştiu dacă eu aş fi putut trece aşa uşor peste un dezastru.
Mustafa fu şi el surprins de bizara coincidenţă.
– Apoi bătrâne, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii!
– Cum aşa?
– Am fost un prost pentru că mi-am neglijat familia. Nu m-am gândit de la bun început cum pot crea un echilibru între proiectarea clădirilor şi cei dragi mie. Îmi voi face mai mult timp pentru ei. Apoi, mi-ai dat idei pentru un nou plan al cetăţii. Voi propune un proiect prin care cetatea să nu mai poată fi cucerită.
– Mă bucur Franz! La ce te-ai gândit?
Ochii lui Mustafa, un fost proiectant profesionist, străluceau de curiozitate.
– Ei bine, mă gândesc ca cele trei rânduri de fortificaţii şi două şanţuri de apă să adaug mai multe bastioane. Primul pe care vreau să-l văd construit, va fi masiv, cu multe încăperi pentru că este destinat special depozitării alimentelor. Vreau ca acest bastion să rămână în picioare peste sute de ani, indiferent câte războaie se vor abate
deasupra lui.
Turcul zâmbi.
– Înveţi repede băiete! Sper doar să mai am zile să văd noua cetate terminată.
– Da! Nu voi spune nimănui despre întâlnirea noastră. E un secret pe care numai noi doi îl vom şti!
Am sentimentul că proiectul meu va fi aprobat pentru că acum ştiu exact cum să-l desenez şi să-l motivez în faţa comisiei guvernatorului.
– Proiectează cu simţ de răspundere! De la tine porneşte un lanţ de operaţiuni care pot dărui Timişoarei o cetate trainică!
– Ştiu Mustafa! Mai am un sentiment să ştii.
– Care anume?
– Că vei deveni valetul meu personal şi în felul acesta vei asista direct, fără să te mai ascunzi la reclădirea Timişoarei!
Bătrânul amuţi pentru o clipă, apoi se îmbrăţişară.
– Accept cu dragă inimă. Marea mea dragoste este acum Timişoara!
– Voi da un anunţ în zilele următoare că vreau un servitor
personal şi tu te vei prezenta la reşedinţa mea. Uite aici adresa, îi spuse scriindu-i un bilet. Îţi mulţumesc bătrâne!
Cei doi s-au despărţit acolo în cimitirul pustiu. Lucrurile au început să curgă mai repede! Franz s-a întors la birou unde inspiraţia i-a călăuzit mâna. Mustafa a devenit valetul său câteva zile mai târziu. Au fost împreună când proiectul bastioanelor a fost aprobat. Într-adevăr, Ravelinul Depozitului de Proviant a fost primul bastion construit. Destinaţia a fost clară: depozit de alimente!

Mustafa nu a mai trăit ca să vadă toate bastioanele
construite. Imediat după terminarea primului dintre ele şi-a găsit sfârşitul, împăcat, alături de familia lui Franz.
Inginerul austriac a trăit multe satisfacţii în cariera sa, având grijă în acelaşi timp de familia lui. Împreună au asistat la numirea primului bastion după împărătesei Maria Thereza şi chiar la finalizarea întregii cetăţi în stil Vauban.
Ce nu a reuşit Franz să vadă e că astăzi, bastionul proiectat de el este singurul fragment de cetate rămas în picioare, unul care a devenit un spaţiu important în Timişoara pe care eu Ziggy cel călător o văd acum.

Povestea lui am auzit-o chiar la Bastion, stând de vorbă cu drumeţii. O fi adevăr ? O fi doar o legendă ? Asta nu vă pot spune. Ce vă pot spune e că n-am putut să merg mai departe, spre vestita Piaţă a Unirii până nu am scris în jurnal cele aflate!