Toporul fermecat

Tot mergând așa pe drum, cu hârtia și stiloul în mână, mai notam cu una-două cuvinte lecția despre lux pe care o învățasem și pe care deja începusem să o pun în practică. ”Cum?” ai să mă întrebi. Ei bine, sunt fericit cu oricât de puține sau de valoroase lucruri am în geantă. Și am credința că orice nevoie voi avea, meleagurile acestea îmi vor oferi din belșug din mai bunul lor ca să îmi duc misiunea la capăt. Concentrat fiind în gândurile mele, nu îmi dau seama, dar mă apropii de… Pășesc cu piciorul drept și într-un reflex fulger mă răsucesc cu un pas înapoi. Ajunsesem la sfârșitul lumii. Sub picioarele mele, margine de prăpastie și tot numai un gol mare, infinit. Strig. Tresar la auzul înfundat al Nimicului care îmi ridică părul pe șira spinării.

Mă învârt, mă plimb de colo-colo, mă răsucesc pe ambele picioare și tot nimic. Era ca și cum Zeii au rămas fără inspirație ca să picteze lumea mai departe. Mă pun jos, pe pământul cu iarbă, și privesc în gol. Numai ce stau așa, absent la viață, niște sclipiri movii și roșiatice încep a străluci și o siluetă îmi apare înainte pășind din Nimic către mine.

Era un om ușor cocoșat, gârbovit la față, cu părul prins într-o coadă subțire și albă, iar într-una din mâini căra un topor. Pe o parte, toporul avea o lamă foarte tăbăcită cu care nu puteai tăia nici o creangă, iar pe cealaltă parte o bucată de fier ca un ciocan, foarte lat și rotund, la fel de tocit și el. Îi dau binețe și îl întreb îndată de unde vine și ce e dincolo.

– Înainte de toate, zi-mi unde mă aflu, băiete.

– Ești pe tărâmul poveștilor. Eu sunt Ziggy și călătoresc pe acestea meleaguri în căutare de cât mai multe povești.

– Aha, zise el obosit parcă de la râul de cuvinte, ce au ieșit din gura mea. Tinere, eu vin dintr-o lume străină. E la fel ca aceasta, doar că diferă prin grai, prin port, prin reguli. Oricine o poate cunoaște dacă are mintea deschisă. Se pare că tu mai ai multe de învățat.

Am înțeles apropoul lui și am clătinat din cap la adevărul din vorbele sale. În schimbul de replici, îl văd cum vine spre mine și, cu chipul aproape de al meu, îmi șoptește:

– Ușor, ușor, mă apropii de sfârșit… respiră adânc și continuă, vreau să repar într-o zi ce nu am reușit într-o viață de om. Mă ajuți?

– Da, sigur, spun eu din reflex fără să am vreo idee cu ce-l pot ajuta.

– Am auzit că există pe la voi un spirit, Unitate îi zice. Toată viața mea eu am distrus. Toporul ce îl vezi în mâna mea a dărâmat clădire, după clădire. Vreau să o cunosc pe Unitate și, cu același topor, îmbâcsit de demolare, să ridic prima mea construcție. Pentru prima dată, să unesc cărămidă cu cărămidă și să înalț ceva frumos pentru oamenii de aici și de dincolo. Ca și cei din lumea străină să vină și să se unească în fața a ceva maiestuos. Ce zici, mă ajuți, povestitorule?

– Nu sunt pov… Bine, dar nu știu unde să găsesc acest spirit.

– Unitate se află blocată sub o clădire, cunoscută aici drept Biserica Reformată.

– Vai de mine, dar sunt sute de clădiri denumite astfel pe aici.

– Bună! Eu vă pot ajuta! aud o voce sprintenă, zglobie, de copil. Din Nimic mai iese o siluetă mică și zveltă. Salut, eu sunt Mihai și asta e valea mea! Mă plimb de multe ori în lumea străină. Am prieteni buni acolo. Așa, revenind la dilema voastră și a mea. Vorbesc de multe ori cu Unitate pentru sfaturi. Dar nu am reușit în toți anii să o eliberez, iar de unul singur să creez unitate mi-e greu.

– Bine, puștiule, la drum că oasele mele nu mai au mult timp să mă susțină.

– Ho, ho, hoi și ha, ha hai! cântă Mihai voios în timp ce ne arăta direcția de mers.

Soarele era spre asfințit, iar bătrânul devenea din ce în ce mai îngrijorat de timp.

– Iuhuu, aici sunt! ne strigă o voce delicată, dar și jucăușă în același timp. Ați ajuns, în sfârșit ați ajuns!

– Mamă!

– Mamă?! strigarăm amândoi în cor.

– O, dragule, treabă buna! zise spiritul Unitate și îl sărută pe obraz cu buzele ei imateriale.

– A da, am uitat să precizez, hihi! Unitate mi-e mamă. Eu m-am născut din dragostea ei și a zeului Război. Poveste lungă și dureroasă…

– Mihai, nu se cuvine…

– Dar e amuzantă! Hihihi și hahaha! răse Mihai cu poftă.

– Iertați că vă întrerup, dar minutele se scurg, iar eu…

– Desigur, om bun! Vino aproape cu toporul tău și puternic lovește o dată cu ciocanul și, apoi, odată cu lama, în ordinea asta. Dar să fie foarte puternice ambele lovituri, doar așa vei putea distruge închisoarea mea.

– Dar, spirite, nu mai vreau să distrug. De asta am venit la tine. Credeam că mă poți ajuta.

– Da, te pot ajuta, dar trebuie să faci întocmai cum îți spun.

Eu asistam la tot acest moment încărcat de suspans, îndoială și fermitate. Până la urmă, bătrânul se învoiește. Mihai mă ia în lături și aud o dată poc, aud a doua oară poc, iar o lumină puternică se sfărâmă în mii de steluțe strălucitoare și movii-sângerii, ca Nimicul de la sfârșitul lumii. Lumina scade și îl văd pe bătrân cum dispare din fața ochilor mei, cu un zâmbet pe chip, iar mulțime de oameni, apărută de nicăieri, care de care mai diferiți la port și grai, pășesc în incinta clăridirii numite Biserica Reformată.

Am ieșit repede din înghesuială și am plecat pe drumul meu. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar înainte de a-mi continua traseul, am trecut iar prin locul în care era capătul lumii. Ce crezi? Nu mai era nici o lumină moviu-sângerie și lipsea Nimicul. Era un drum similar cu cel pe care eram eu, cu copaci și cu tot tacâmul. Se pare că multe lucruri se schimbaseră, iar spiritele locului nu m-au lăsat fără informații. La granița celor două drumuri am găsit acest bilet:

”A fost de ajuns să-și folosească toporul ca să o elibereze pe Unitate. A făcut o faptă bună. Da, a distrus ceva, dar totul cu un scop nobil. Acum toporul poartă cu el darul unității. El a rămas pe aceste meleaguri, în mâna nu știm cărui meșter, spre a-i fi folosită energia constructivă.”