Stâncile desparţite de apă

Coana Mare își începe povestea nemuritoare…

”Pe vremea când Zeița Apei trăia singură pe pământ, totul dimprejur era numai apă. Mi-a povestit un strămoș de-al meu că pe atunci deplasarea se făcea doar prin înot. Iar mesele zilnice erau formate doar din fructe de mare, alge, pește, scoici și tot felul de crustacee. Casele erau doar subacvatice, alcătuite din diferite cruste sau bureți de mare, iar corespondența se făcea prin burțile leilor de mare. Ce era și mai ciudat e că toți oamenii vorbeau numai despre emoții.

Așa și-a trăit strămoșul meu o bună parte din viață. Și asta până-ntr-un an lumină, când în lumea lor plină de apă aterizează o rocă spațială. Toți erau curioși asupra ei. Întrucât apa se mula pe conturul rocii, nimeni nu a reușit să pătrundă în interiorul acelui obiect nemaîntâlnit. Văzând acestea, Zeița Apei a hotărât să despartă apa de-o parte și de alta a rocii și să trimită un șuvoi puternic chiar către ea. Și așa s-a întâmplat timp de un secol. În primii cincizeci de ani s-au văzut foarte puține modificări, dar perseverența Zeiței a făcut ca, în anul al sutelea, apa să ajungă în centrul rocii. Aici, ce să vezi? Un cocon ca un scut înconjura trupul de piatră al unui bărbat.

– Cine ești tu? întrebă Zeița într-un ecou înfundat care cuprindea totul dimprejur.

Coconul se deschide, iar din interior, se ridică în două picioare, un bărbat tot numai plin de mușchi pietroși.

– Prea emoționalo, eu sunt Zeul Pământ și am fost trimis aici prin judecată galactică. Arată-te, ca să te văd.

În clipa aceea, apele se învolburară în jurul lui, iar din spume de mărgăritar, o siluetă netedă, azurie, strălucind în lumină apăru în fața Zeului. Soarele asista la toată această întâmplare și dădea vestea mai departe în univers. Sosi noaptea și odată cu ea răsări și o lună plină, frumoasă. În noaptea aceea, Zeița Apei era mai frumoasă ca oricând, iar Zeul Pământ se simțea mai puternic ca oricând. Din acel moment, insule întinse cu nisip fin, auriu apărură. Copaci înalți și viguroși, urmați de stânci colțuroase și canioane se înălțară de nicăieri.”

Îmi pare că dragostea celor doi dăinuie și astăzi. Prin Bihor de vei păși, vei putea admira creațiile lor. Așa a ajuns să se îmbine, într-un spectacol pentru ochi, apa perseverentă ce continuă și astăzi să șuiere printre cele două stânci înalte. Unii spun că, acest fenom din zilele noastre, reprezintă chiar roca ce l-a transportat pe Zeul Pământ; iar crăpătura prin care trece apa a fost odată lăcașul său de somn.