Sfătuitorul perseverent

Valea lui Mihai primea într-un mod zglobiu primăvara. Păsărelele purtau concerte până la înserat, iarba ținea coregrafii de dans pe pământul ud în timp ce ghioceii monitorizau totul, iar soarele evapora și ultimele urme de zăpadă de pe trotuarele încă ușor pustii. Deși nu vedeam foarte multă lume plimbându-se, am surprins în acea zi un cârd de bicicliști, fiecare pe banda lui imaginară, armonizându-se perfect cu ceilalți zeci de bicicliști. ”Ce obicei frumos!” îmi spun în gând și mângâi biletul, bine păstrat în buzunar, care îmi amintește constant de Unitate.

Dintr-o dată, în jurul meu se adună niște zânuțe supărate.

– Surioară, dă-mi parfumul de perle! zice una din ele.

– Parfumul e un cadou pentru mine, nu pentru tine! zice alta.

– Fetelor, liniștiți-vă! Dragostea, atât de minunată, nu poate fi controlată… Vă veți găsi fiecare bărbat la timpul lor!

– Mamă, zice a treia fiică din câte îmi dau seama, eu nu mă supăr. Parfumul, îl pot împărți. Nu și căsătoria. Mă tem doar că dorința lor de măritiș nu se va întâmpla, căci Zentonio, viitorul meu soț, le privește doar ca pe niște surori amuzante.

– Tu să taci! Zentonio m-a iubit din prima clipă în care m-a zărit…

Cearta a continuat în același ritm în jurul capului meu până m-au amețit, iar în supărarea zânelor, ultimul lucru pe care mi-l amintesc e o baghetă magică luminoasă, praf de zână și o furnică pedalând pe bicicletă. Mă trezesc din adormire auzind, din nou, țipete de ceartă:

– Ieși afară, prefăcutule, trădătorule, mișelule!

– Domnule, vă rog, liniștiți-vă!

– Nu mă liniștesc până nu dispari, aburitule!

Buf!

Privesc în direcția zgomotului și observ un greiere înalt și slab, bine îmbrăcat și aranjat, cu un monoclu la ochiul drept, cu întreg chipul roșu și cu ochii ușor întristați.

– Ce s-a întâmplat? Sunteți bine? mă interesez eu.

– Nu știu ce să mai fac. Îi vreau binele și nu mă ascultă fel și chip. O ține pe a lui. Mai mult, mă consideră complet incompetent și folosește cuvinte jignitoare la adresa mea. Ce să mai fac?

Greierele era complet deznădăjduit. L-am invitat la un ceai într-un restaurant din apropiere. Fierbințeala apei cu ierburi aromate a mai încălzit inima stimabilului, dar chipul i-a rămas tot roșu.

– Află, tinere, îmi zice printre aburii de ceai, că aceasta nu e joacă. Îți voi spune ceva, dar rămâne între noi. Oricum, după cum pari, nu ești din zonele acestea și nici nu vei rămâne mult pe aici. Aș putea foarte bine să-ți spun povestea mea.

Greierele, cu gesturi bine plasate, luă și își curăță monoclul atent și elegant. După ce își aranjă colțul un pic deranjat de la cămașă și mustața lunguiață, mă informă că spațiul din care l-am văzut ieșind sau ”trântit afară făr’ pic de eleganță” cum mi-a spus el, este un punct important din Valea lui Mihai și, anume, primăria.

– La primărie, continuă el, sunt asumate mari responsabilități de toți cei ce aleg să intre în clădire. Iar eu sunt printre puținii care știu cu adevărat ce se întâmplă acolo, printre puținii care știu să planifice. Iar gândacul, primarul, în loc să ia în considerare ce spun, se enervează și mă dă afară. Fără mine știe că e pierdut, dar e încăpățânat ca un catâr. Pe deasupra, ideile și inovațiile lui au cea mai mare nevoie de o susținere analitică și strategică, spuse aceste ultime cuvinte inspirând puternic din lipsă de aer, tot roșu la față, afectat peste măsură de atitudinea gândacului care gestiona întreaga clădire cu impulsivitate. În momentul acela îmi vine spontan și îi spun:

– Mie mi se pare că dumneata ești cel încăpățânat și rigid.

Replica mea l-a trântit de perete. Fața i-a înmărmurit, ochiul stâng a început să-i bată nervos, iar mustața, care până atunci stătea țapănă sub nas, i s-a scurs pe lângă gură.

– Cum îndrăz… dar se opri, trase adânc aer în piept și mă întrebă abia abținându-se să nu se enerveze. De ce spui asta?

– Pentru că sunteți un om rigid și pretențios, care vrea să controleze.

Auzind acestea, se ridică brusc de la masă, tot numai un nerv. Totuși, își păstră buzele lipite una de cealaltă în timp ce se îndreptă spre ușă.

– Sunteți la fel ca gândacul, auzi și se opri în tocul ușii, doar că el știe să țipe. Tu știi să taci, închei eu, iar greierele iese pe ușă, la fel de elegant ca atunci când l-am văzut prima oară.

Am mai rămas un pic să cercetez Valea lui Mihai, iar astăzi, când trec din nou pe lângă primărie, aud pe sub un geam greierele și gândacul vorbind pe rând și ascultându-se unul pe celălalt:

– Uitați, domnule primar, șansele ca acest proiect să fie pus în practică sunt de 36%, din cauză că nu avem resursele acestea. Și nu ne permitem să ne concentrăm energia și timpul făcând rost de aceste resurse, deoarece este prioritar să punem în practică ultima idee la care v-ați gândit acum un an.

– Ah, domnule consultant, lucrurile merg atât de încet, zise gândacul nemulțumit. Le-am putea grăbi un pic, măcar un pic?

– Analiza mea îmi demonstrează că dacă păstrăm lucrurile în ritmul acesta, peste 5 ani, orice proiect nou va fi pus în derulare în 3 luni maxim.

”Uau, mă mir ascultând conversația lor respectuoasă, ce evoluție!” O clipă de tăcere, după care aud din nou:

– Inacceptabil, greiere! Ce fel de previziune e asta? Tu înțelegi că trebuie să grăbim lucruril? Te rog, fă-mi o analiză prin care putem grăbi lucrurile. La treabă!

Aud ușa închinzându-se. Mă mișc către următorul geam și aud greierele gândind cu voce tare:

”Ei, da, greiere, nici așa, dar nici așa. Amândoi vrem ce-i mai bun, fiecare diferit, după cum înțelege lucrurile. Haideți, domnule sfătuitor, să vedem ce putem face.”

Zâmbesc: ”Se pare că, deși mai au conflicte în ce privește ideile lor diferite, măcar nu se mai desconsideră unul pe celălalt. Acum, pe lângă responsabilități, a apărut și respectul.”