Mă plimb prin Ocna Mureșului. Caut să profit cât mai mult de cele câteva ore de vizitat pe care le am la dispoziţie, înainte să pornesc spre Blaj.
“Cât de frumos și liniștit e…”, mă gândesc eu, în timp ce observam detaliile.
La un moment dat, liniştea este spulberată de un strigăt.
“Ciudat, nu e nimeni în preajmă”, îmi spun.
Aud strigând, încă o dată:
– Hei, hei! Care e povestea ta?
– Oare cine strigă? Spun eu şi mai nedumerită.
Uit pe moment cu ce sunt îmbrăcată. Mă uit la tricoul meu. Pe tricou este reprezentat Ziggy cu un balon pe care scrie „Care e povestea ta?”
În spatele meu se deschide o conversație.
-Nu ne aude!
-Nici nu vrea să ne audă.
-Nu ne ia nimeni în seamă. Când eram tinere și frumoase, aveam atât de mulți prieteni…
Poză: ocnamuresonline.ro
Mă întorc și îmi dau seama că discuția e între două clădiri ruginii.
-Hei, bună!
-Bună, călătoareo! Mă bucur că te-ai oprit. Care e poveste ta? Mă întreabă o clădire vechi, ruginie, cu foarte multe cărămizi lipsă.
-Povestea mea? Răspund eu cu un amestec de uimire şi curiozitate în voce. Hmm.. Călătoresc împreună cu şapte prieteni. Prin toată România, cu scopul de a descoperi cele mai frumoase povești….
Nici nu apuc să termin ce am avut de zis, că sunt întreruptă de cealaltă clădire ruginie, cea mai “zveltă” cu mai multe cărămizi, dar cu multe geamuri lipsă.
-Povești zici? Ă? Tu știi care e povestea noastră?
-Nu, nu știu! Dar, mă aștept să mi-o spuneți.
-Bine, bine! Cu drag ți-o spunem, călătoareo!
– Mulți oameni ne ocolesc și nu vor să ne afle povestea, pentru că suntem doar niște clădiri ruginii din cărămidă. S-a pus praful peste noi și la fel și peste povestea noastră.
În timp ce îmi vorbeşte clădirea ruginie, cea cu cele mai multe cărămizi căzute, caut o piatră mare din jurul meu, o șterg de praf și mă așez cuminte ca un copil la grădiniță. Eram nerăbdătoare să ascult povestea.
-Călătoareo, ştii ce reprezentăm noi?
-Presupun că o fabrică, răspund eu, observând furnalele. Erau înalte, masive şi păreau gata să se bată cu norii pufoşi ce-şi croiau drum nepăsători prin zonă.
– Ei bine da! Am fost o fabrică, o fabrică de sodă caustică din secolul al XIX-lea, construită de baronul belgian Solvay.
Cealaltă clădire mai zveltă, ţine cu mare preţ să zică şi ea ceva…
-Eram singurele fabrici de sodă caustică de acest fel din Europa de Est şi în secolul al XX-lea singura unitate de sodă din România.
Pufăie puţin praf pe tencuiala scorojită şi adaugă:
-Tot oraşul ne vizita, toţi lucrau la noi! Era puzderie de oameni, care mai de care mai muncitori, mai veseli şi mai dedicaţi!
Îmi este greu să le întrerup. Imaginea descrisă de ele îmi pâlpâie, vie, în minte. Când povestesc cele două clădiri, cărămizile lor se zdruncină de dor. Îmi fac curaj si le întreb:
– Ce s-a întâmplat apoi?
-Hei, hei călătoareo! Ai răbdare! De ce te grăbeşti aşa? Intervine una dintre ele, uşor arţăgoasă.
– Noi stăm aici de hmm… 80 de ani? Ori erau 90? (Completează plină de năduf şi incertitudine, clădirea mai zveltă)
Nostalgică şi blândă ca o mamă, clădirea ruginie îşi continuă povestea.
-Era frumos înainte, dragă călătoare. Eram mândre, curate şi frumos aranjate. Nu exista familie în oraş să nu aibă cel puţin o rudă care să fie de al nostru şi să lucreze la prepararea produselor pe bază de sodă. Prin anii 80` când eram şi noi tinere, în floarea vârstei, erau 2700 de angajaţi ce lucrau aici. Am fost cea mai mare întreprindere din ţară de acest tip, am produs milioane de tone de sodă.
– Tu ştii călătoareo că erau perioade când, zilnic, pe porţile noastre ieşeau garnituri întregi de trenuri cu vagoanele ticsite de baloţi cu sodă?
-Înfloream călătoareo, înfloream, spune clădirea mai zveltă, cu geamurile ei sparte prin care trecea vântul cu repeziciune, parcă speriat de cărămizi şi praf.
-Păi şi acum? Întreb eu. Mă simţeam alarmată şi frustrată parcă de diferenţa asta atât de mare dintre trecut şi prezent. Speram să aud ceva de bine de la clădirea mai derăpănată.
-Acum, ce călătoareo? De-a lungul timpului am tot avut mai mulţi conducători, dar nimic.. Acum suntem lăsate să pierim.. Ne-am dori să fie cineva care să ne ajute să ne recăpătăm frumuseţea şi utilitatea. Ne-am dori să vină cineva să ajute furnalele să râdă şi să nu se mai bată cu norii…
Tac…şi tăcerea mea se adânceşte. Analizez toată curtea întreprinderii. Mă uit la cele două clădiri şi observ tencuiala căzută, cărămizile sfărâmate, geamurile ce îmi dau impresia că această clădire ar fi bântuită.
Mirosul de praf îmi accentuează regretul şi îmi prăfuieşte hainele. În tăcere încerc să mă retrag.
Îmbrăţişez imaginea celor două clădiri, aşa cum sunt ele. Simt cum istoria lor mi se strecoară în suflet. Părăsesc locul, nu înainte să iau ca amintire, pe tricou, culoarea ruginie!
Poză: justitiarul.ro
Cu drag,
Adelina Elena Ababei
- Îmbunătățește-ți strategiile de business la TopHotel Conference 2024! - aprilie 17, 2024
- Înscrierile în competiția TopHotel Awards 2024 sunt deschise! - martie 5, 2024
- Industria ospitalității se reunește la TopHotel Conference & Awards 2023! - mai 19, 2023
Leave A Comment