Zig Zag printre karate şi artă: povestea unui maestru

” În ’83 eram în clasa a 7-a… făcusem judo iar în paralel făceam și atletism. Eram pregătit dar nu credeam că în 2014 voi rămâne tot în artele marțiale. Deși judo mi s-a potrivit extrem de mult, extraordinar de mult fiind și mai mic de statură…aveam o categorie bună deși foarte grea și la un moment dat văd un amic despre care am auzit că face karate. Nu prea aveai voie să șușotești despre asta pe atunci. L-am întrebat: Dar unde faci tu karate?

Erau filmele cu Bruce Lee în vogă, filmul ăla japonez „Cobra”, „Cobra se întoarce”…la judo nu prea vedeai chestii cum sunt prin filme, cu picioare pe sus…sigur că mi-am dorit.

Într-o zi, îmi zice colegul: Băi, eu te duc la karate dar nu poți intra odată cu mine pe ușă că ne omoară mă sensei ăsta.
La Palatul Culturii se făcea.
-Te duci tu, și eu număr până la 100…număr rar ca în timpul ăsta tu să te dezbraci, să te echipezi, să intri în formație și pe urmă vin eu.
-Bun, așa facem!
Am numărat până la 100…nu aveam curaj…am continuat până la 1000 și pe urmă am urcat.
La urmă mi-a zis: Am crezut că nu mai vii!
Nu știu cum să spun dar și acum, după atâta timp, simt aceleași emoții ca și atunci.

Sala era plină…o voce dintr-aia pătrunzătoare până în pânzele albe…până în carne și oase…vocea senseiului…m-am cam speriat puțin.
Întreb pe cineva de acolo…erau 2 bărboși, unul mai mic, unul mai mare…care dintre ei e antrenorul?
-Tu?! Ce dorești?!
Era vocea senseiului care observase scena…
Ud la fund, puțin spus…am început să mă bâlbâi, să îmi tremure vocea…
-Vreau să…vreau să învăț să fac karate, am spus recăpătându-mi curajul.
-Câți ani ai?
-13 ani.
Se uită așa la mine, mă măsoară, eram într-un trening cu 2 dungi albe, era toamnă, una dintr-aia faină…nu am să o uit niciodată.
-Da! Bun! Poți să vii!
Eu de bucurie, în loc să rămân la antrenament, am fugit afară pe ușă țopăind de bucurie pe scările mari și late ale Palatului Culturii. Cineva vine după mine și strigă:
-Măi băiete, unde mergi? Hai înapoi la antrenament!
Ce-am făcut, mi-am zis, o să mă certe că am țopăit și am plecat…eu trebuia să rămân la antrenament…nu am știut.
Și uite așa, încet, încet…din ’83 și până astăzi am stat aici și am făcut karate…

Nu pot să mă laud pentru că pe vremea aia campionatele erau…nu erau de fapt, fiind un sport interzis. Dar făceam mini-competiții între cluburi, la Satu Mare, Oradea, Timișoara sau Cluj.
De abia după ’90, după ce am participat la înființarea federației naționale, chiar am votat pentru înființarea federației, de abia de atunci au început competițiile legale. Am fost campion național 3 ani la rând la kata, lupta imaginară, atât la echipe cât și individual. „





[mashshare]

ZiggY

Karate: nu doar pasiune ci o artă de a trăi

Atunci când crești făcând cu devotament un sport care îți place, inevitabil „îți intră în sânge”. După zeci de ani de practică, în care te concentrezi cu toată energia pe asta, inevitabil devii un maestru.

Un astfel de om a întâlnit Ziggy în Sighetul Marmației. Practică karate de peste 30 de ani. M-a impresionat mult dedicarea lor, dincolo de condiţiile de multe ori potrivnice.

Am participat chiar și la un antrenament ținut de el. Predă karate copiilor și celor interesați. Toți îl urmăresc cu atenție, îi ascultă sfaturile și îl respectă ca pe un adevărat maestru.

De la Karate la artă

Când nu predă sau practică se apucă de pictat în ulei. Se pregătește pentru diferite vernisaje…iar cu banii din vânzarea tablourilor asigură bunul mers al clubului de karate. Acoperă unele cheltuieli pentru participarea la diferite concursuri pentru elevii cu adevărat buni, care nu au resursele financiare pentru a ajunge acolo.

E disciplinat şi altruist. Nu se plânge atunci când dă de greu ci trece direct prin dificultate… un campion în artele marțiale, pictor…un exemplu demn de urmat.

Maestre, mă bucur să te cunosc 🙂 !

Echipa Zig Zag prin România
Ultimele postari ale lui Echipa Zig Zag prin România (vezi toate)