Pentru ţară şi popor , falsific acte de reporter

Sătmarul s-a bucurat să mă cunoască. Învățăturile pe care le-am extras de pe aceste meleaguri îmbrățișează multiculturalitatea oamenilor. În timp ce aburii din bazinele Tăşnadului încă se simțeau pe piele, mă opresc la un popas ca să-mi adun gândurile.

În depărtare se vedeau siluetele a două persoane. Puteam observa o fată şi un băiat. Ambii purtau ghiozdane în spinare. Aveau profilul unor călători.
– Ce faci tinere Ziggy? mă întreabă băiatul care s-a apropiat.
Purta barbă blondă, avea chipul alungit, privirea pătrunzătoare şi energie caldă.
– Fac şi eu ce fac de mult…străbat țara în lung şi-n lat.
– Şi tu? mă întreabă fata cu ochii negri, față albicioasă şi energie răcoroasă.
– Văd că şi voi călătoriți! îmi căutam confirmarea uitându-mă când la bagajul din spinarea lor, când la chipurile lor.
– ” Orice călătorie începe cu primul pas” spunea un mare filosof.
– Atunci hai să grăbim pasul la un ceai! îi învit dezinvolt.
Zâmbim şi ne avântăm pe străzile Oradei.
Plecând de la locul întâlnirii, o statuie din bronz a lui Ştefan cel Mare călare pe un cal zdravăn şi potent, ajungem pe străzi pavate cu piatră cubică. Piatră cubică care gâdilă tălpile călătorilor. Intrăm într-o ceainărie de tip sufragerie. Poartă această denumire fiindcă este amenajată ca să te simți precum acasă, să serveşti un ceai tolănit pe canapele, să te lipești de o carte din bibliotecă, sa te delectezi cu muzica în surdină sau să privești picturile nonconformiste.
– Ce bine arată ceaiul. Miroase a scorțișoară.
Vorbeam de unul singur fiindcă eram într-un moment de egoism: savuram ceaiul. Băiatul şi fata stăteau apropiați. După gesturile de afecțiune dintre ei, am constatat că erau iubiți.
Am povestit despre țările pe care le-au vizitat, diferențele de religie sau diferențele de ospitalitate. Am ascultat cu uimire, frică în sân şi stupoare povestea când au falsificat actele de reporteri doar fiindcă îşi doreau să-i cunoască pe oamenii din cea mai mare tabără de refugiați din lume.
– Nu sunteți normali! le-am zis.
Au început să zâmbească responsabil. Înțelegeam acel zâmbet fiindcă îl adopt câteodată. E zâmbetul celui care trăiește după un motto precum: „Orice mintea poate închipui tu poți înfăptui „.
Ziceau că, după ce am ajuns în tabără, faptul că nu erau fotografi profesioniști, adică nu afişau aparatele de fotografiat la vedere, i-a apropiat mai mult de oameni. Şi sar de la o idee la alta.
– Noi nu am văzut războiul despre care se povestește. E liniște și pace în acele zone cu oameni care au alte religii. Iar oamenii din tabără, deşi stăteau în plin desert, unde nu există resurse suficiente, erau ospitalieri şi ne invitau la prânz sau la cină.
Oamenii sunt frumoși. Fata cu ochii negri şi privire pătrunzătoare retrăia această povestire a iubitului fiindcă îi plăcea să observe ce anume îi face pe oameni fericiți.
Probabil de aceea gesturile de afecțiune s-au înmulțit iar eu simțeam că eram sub semnul întrebării: oare ce mă face fericit?