Coana Mare de la Coiba Mare

A doua zi, înainte să pornesc la drum, Veverița mi-a zis:
– Acum ești bine odihnit, hrănit și hidratat. Mergi la Peștera Coiba Mare și află pe Coana Mare. E prietenă bună de-a mea. Ea îți va putea spune multe despre origini. Drum bun!

Îmi iau traista în spinare, plină de merinde pentru drum, și pornesc către Peștera Coiba Mare. Am aflat multe despre ea, dar până nu ajung să o văd, știi cum e: un mit neverificat. Acum că eram din nou în puteri, liniștit după un somn bun, destinația îmi apare rapid în cale. Vremea era destul de călduroasă, însă un nor negru patrula deasupra peșterii plin de promisiuni nerostite. Intru…
– Săru’mâna! Coană Mare? Eu sunt Ziggy! Am fost trimis de Veveriță la matale.
Aștept răspuns, dar nimic. Mă întorc și brr! Un urs mare și negru în spatele meu. Rămân o clipă paralizat de sperietură și spun:
– Iertați, sper că nu am dat buzna.
Chipul ursului, de la încruntătura ce-i trăgea pielea de pe față în jos, se însenină brusc într-un zâmbet blând și binevoitor.
– Da, fiule, mi-a spus pădurea despre venirea ta, așa că am ieșit să adun de-ale gurii. Poftește, poftește înăuntru.

Înaintăm prin deschiderea largă a peșterii, prin apă, printre pietre, către o sală de invitați, cum a numit-o Ursoaica Coana Mare.
– De obicei, nu prea frecventez acest spațiu decât la ocazii speciale. În mod normal, nu dorm aici, nu asta e casa mea, continuă ea să îmi povestească în timp ce îmi pregătea un platou cu fructe de pădure. Bun! exclamă ea, terminând de bucătărit.
Chipul îi devine neutru și mă privește fără să clipească. Se uită la mine de parcă ar avea atâtea să-mi spună, dar cercetează în mintea ei exact ce informație să îmi dea. Abia îmi vine și mie să clipesc și rămân nemișcat pe scaun până ce…

– Îți voi spune povestea unui strămoș de-al meu. Am comunicat cu el prin pământ…
Iau un bob de fruct și ciulesc urechile atent, în timp ce picuri bolfași de ploaie se aud plescăind pe frunzele din apropierea gurii peșterii.