Darul de a avea părinţi iubitori

Era frig, gerul iernii încă se încăpățâna să rămână iar eu mă plimbam pe străzile pavate ale orașului. Nu mai era nimeni în jur, toată lume se adăpostea, stătea la gura focului și se încălzea. Înfofolit și pregătit să descopăr ceva nou am ajuns între niște clădiri unde parcă vântul nu pătrundea. Din depărtare văd pe cineva într-un colț. M-am apropiat. Era o fetiță desculță, cu capul gol, care ținea în mână un băț de chibrit aprins.
– Ce faci aici?
– Mă ascund de vânt și mă încălzesc.
Picioarele îi erau vinete și era palidă la față chiar dacă îmi zâmbea.
– Eu sunt Ziggy, ce s-a întâmplat cu papucii tăi?
– Aveam papucii mamei în picioare, m-am grăbit să traversez strada și i-am pierdut. Au trecut două trăsuri în viteză și nu i-am mai găsit.
Se citea tristețea în ochii ei, se vedea că îi pare rău după papuci.
– De ce nu mergi acasă?
– Nu am vândut nici o cutie de chibrituri azi, o să mă bată tata. Și ce să fac acasă, și acolo e frig.
– Și ce vei face?
– Mai stau puțin și o să intru în Palatul copiilor, am lecție de pian peste câteva minute. Apoi am să mai stau până vând o cutie de chibrituri și poate merg acasă.
– Am să îți cumpăr eu câteva chibrituri.
– Ești bun Ziggy, dar nu trebuie.
– Știu că nu trebuie dar vreau. Copii frumoși ca tine ar trebui să își trăiască copilăria mai mult.
– Îmi place să urmăresc lumina, să simt căldura unui băț de chibrit aprins. Așa îmi trăiesc eu copilăria, urmăresc lucrurile mărunte.
– Uite aici câțiva bănuți pe care i-am adunat.
– Mulțumesc Ziggy, uite chibriturile. De fiecare dată când aprinzi unul să îți amintește de mine. Acum intru în palat. Pa!
Mi-am luat rămas bun cu speranța că o să fie bine și o să meargă acasă fără probleme. În drum spre casă mă gândeam cât de frumos e să ai părinți iubitori care au grijă de tine.