De la covrigi cu semințe la reverie

Pe una dintre străzile orașului colindă nestingherit un miros puternic a copt. Parcă era pâinea bunicii abia scoasă de la cuptor, pe care o așeza ușor pe măsuța din lemn de stejar învelită cu un prosop alb. Mă uit în stânga și-n dreapta. De unde vine această mireasmă care-mi ademenește papilele gustative? Înaintez. Îmi dau seama că simigeria din colț a scos un rând proaspăt de covrigi. Merg să-mi iau și eu câțiva. Între timp, mă uit pe aparatul de fotografiat să verific spațiul pe care-l mai am liber și îmi sare-n ochi poza unui palat pe care am făcut-o recent. Hotărăsc să mă duc să-l văd iarăși. E ceva care parcă mă cheamă spre el.

”Iată-l! …îmi zic în gând.”

Razele soarelui îi mângâie zidurile îmbătrânite de-atâta amar de vreme. Ochii îmi sunt atrași de modelele floarale de-un verde amestecat cu maro și-ncerc să înțeleg ce vor să semnifice. Pe stradă lumea zumzăie înainte și-napoi, fiecare îndreptându-se unde avea treabă.

Deodată, totul se oprește-n loc, lumea dispare și rămân doar eu în fața palatului.

-Am auzit că vrei să mă vezi, răsună o voce gravă pe fundal. Buimăcit, pe moment nu-mi dau seama de unde a venit, dar apoi am realizat că era chiar spiritul palatului care mi-a vorbit adineauri.

-Păi…da, îi zic timid. M-au atras modelele tale și de aceea am venit să te admir îndeaproape, îi spun eu căpătând din ce în ce mai mult curaj în voce.

-Astea-s forme trecătoare, Ziggy. Nu te lăsa amăgit și furat de lucrurile astea. Toate-s trecătoare până la urmă.

-Cum? Dar ești atât de frumos. De ce spui asta?…îl întreb zăpăcit de ceea ce-mi spusese.

-Oamenii fac multe lucruri ca să rămână în amintire, în istorie, dar la un moment dat toate trec și apun la fel ca soarele. Să nu uiți asta Ziggy, zicându-mi pe un ton părintesc.

Sună alarma și mă trezesc. E noapte, iar lumina lunii îmi bate-n geam. ”Toate-s trecătoare!” îmi răsună încă vocea spiritului de la palat.