Comoara din peșteră

A fost odată un țăran și țăranul acesta era tare sărac. Nici măcar o bucățică de pământ nu avea. Toată averea lui era o colibă la poalele munților și fiica la care ținea ca la ochii din cap. Trăiau doar cu ce vânau sau culegeau de prin pădure. Duceau un trai tare greu dar erau mulțumiți pentru sănătatea pe care le-o dădea Dumnezeu și sperau la mai bine. În drumul meu prin acest ținut am cunoscut oameni de toate felurile. De la țărani, la boieri și chiar regele acestui ținut. După ce l-am întâlnit pe Mo în peștera Coliboaia, am ajuns și la coliba lor.

– Ziua bună! Aveți un pat pentru un călător pentru noaptea asta?
– Bună ziua, tinere! Nu avem mult loc, dar ești binevenit să te îngrămădești lângă noi la noapte. De mâncare nu avem multe, mergem acum în pădure să căutăm ceva.
– Merg și eu cu voi!
Zis și făcut. Am mers cu țăranul și cu fiica lui prin pădure ore în șir. Fructe nu am găsit pentru că abia s-au topit zăpezile dar în schimb am găsit altceva. Am cules rădăcini și ierburi tinere din care fata țăranului a făcut o ciorbă foarte gustoasă. Ne-am astâmpărat foamea și obosiți de la plimbatul prin pădure am adormit buștean. Dis de dimineață m-am trezit și mă pregăteam să plec mai departe în drumul meu când i-am spus țăranului:
– Domnule, de ce nu mergeți la împărat să vă dea o bucățică de pământ pe care să o lucrați?
– Da tată, ne-ar ajuta o bucățică cât de mică. Am planta grâu și altele și nu am mai duce grija mâncării. Zici tu, Ziggy că s-ar îndura împăratul de noi?

– Este un om milostiv. Sunt sigur că v-ar ajuta.
– Sper să ai dreptate. Ne pornim chiar astăzi spre curtea împăratului.
Eu mi-am văzut mai departe de drum iar la întoarcere am dat iar peste ei. Fata împăratului mi-a ieșit înainte și m-a întâmpinat ca pe un frate. M-a strâns în brațe și mi-a povestit:
– Ziggy, am fost la împărat și atât de bun a fost cu noi încât ne-a așezat cu el la masă. A vrut să ne dea mult pământ ca să nu mai avem griji dar era mâhnit că abia l-a împărțit pe tot boierilor. A mai avut doar peștera din spatele casei noastre și ne-a dat-o pe asta. I-am mulțumit și ne-am întors pregătiți să facem ce putem aici.
– Mă bucur că v-a dat ceva. Ați reușit să plantați ceva în peșteră? Nu e prea întunecat?
– Eram puțin pe gânduri cu tata, dar ne-am apucat de treabă. Am luat sape noi și am început să pregătim o parte din peșteră pentru a planta grâu. Ne gândeam că cine știe ce o ieși. Am săpat noi ce am săpat și undeva mai în adâncul peșterii am găsit o compară. Lăzi întregi cu obiecte de aur, care mai de care mai strălucitoare. Pesemne că au fost ascunse de haiduci cu mult timp în urmă.
– Și ce ați făcut cu aurul?

– Am decis cu tata să îl ducem împăratului drept mulțumire că ne-a dat peștera. Așa am și făcut. Dar vezi tu, partea frumoasă abia acum începe. Împăratul, bucuros că i-am dus aurul drept mulțumire ne-a lăsat să păstrăm jumătate din comoară. Am cumpărat cu tata toate pădurile din jur de la boieri. Avem acum animale care pasc nu departe de aici și ne oferă tot ce avem nevoie. O parte din comoară am împărțit-o cu alți țărani din zonă, să se bucure și ei.
Am rămas în noaptea aia din nou la ei. Ne-am ospătat din belșug cu lapte proaspăt și am dormit liniștiți până a doua zi. Când m-am trezit mi-am continuat drumul spre Peștera Pisolca și am întâlnit mulți care vorbesc poate și astăzi de țăranul din vârful muntelui, fata și peștera lor.