O dragoste posesivă

După ce ploaia ne-a dat afară din Coiba Mare pe amândoi, pe mine și pe Coana Mare, i-am mulțumit și am îmbrățișat-o. Mi-a oferit un fagure de miere pentru drum, ”ca să ai ceva dulce de mestecat” îmi zice.

Povestea de dragoste spusă de Coana Mare m-a făcut să-mi pun multe întrebări. Iubirea dintre Zeul Apei și Zeul Pământ este vizibilă ochiului liber în fiecare zi. Aș vrea să înțeleg și eu mai bine ce e această iubire atât de durabilă, după care aleargă mulți. Poate că, în felul acesta, aș putea contribui mai bine la dezvoltarea acestor meleaguri.

Tot gândidu-mă așa, frământând neuronii din cutie, mă împiedic de rădăcina unui copac. Căzut în genunchi pe pământ, descopăr un mic firicel de sânge lungindu-se pe piciorul drept.
– Te-ai lovit tare?
– Nu… am răspuns, credeam conștiinței mele, dar m-am oprit ca să descopăr că întrebarea venise din partea unei domnișoare îmbrăcate în costumul popular, specific acestor zone. Pentru o secundă, mi s-a tăiat respirația. Mă holbam la ea mai ceva ca la Malachin, spaima sticlelor de vin, din Sălacea.
Avea un chip alb ca de înger și obrajii însângerați de viață. Ochii ei îmi povesteau despre pădurea veșnic verde și proaspătă, peste care se afișa un breton subțire ca niște flăcări din amurg de soare. Părul ei roșiatic îi cobora mai jos de talia-i de albină, semnalizând doi genunchi goi, rotunzi ca două pâinițe aburinde, proaspăt scoase din cuptor. Probabil că mă ajunse un pic foamea, dar am auzit cum dulceața buzelor rozalii și legănarea fină a genelor mi-au cântat o simfonie:
– Te invit la un ceai, ca să te odihnești și să-ți recapeți puterile.
A văzut probabil că mă holbam în continuare, încât, fără nici un răspuns din partea mea, m-a luat de mână și m-a dus în fața unei intrări grandioase, sculptate în piatră. Apoi, am înaintat către o sală mare, spațioasă. În centrul ei era o masă frumos ornată cu cești de ceai de porțelan, iar lângă, o cascadă de diamante ce cădeau și se adunau într-o gaură adâncă și infinită. M-a invitat să iau loc și m-a servit cu un ceai cum nu mai băusem până atunci.
Se uita la mine fără să mai rostească nici un cuvânt, așa încât, singurul sunet de la masă a venit din partea mea, din sorbitul ceaiului. De cuvinte, nu putea fi vorba…
– Vino să dormi, acum că ai terminat ceaiul, îmi spune la un moment dat.
– Nu, mulțumesc, nu mi-e somn.
– Am zis să vii să dormi! mi-a țipat furios în față.
Uau! Nu m-am așteptat la asta! Era atât de frumoasă supărată… M-am dus după ea și m-a așezat pe un pat din ierburi și flori. Am ațipit.
După ce m-am trezit, îmi simțeam tot corpul greoi și mintea îmi era amețită. Mă îndrept către sala mare și o văd pe ea cum pregătește ceai.
– Bine, te-ai trezit… Vino să bem o ceașcă de ceai.
”Iar?” gândesc eu. Dar nu am vreme să rezist, căci corpul mi-l simțeam sleit de puteri. Nu înțelegeam? Să fie acesta un simptom? Așa se simt oamenii când iubesc? În timp ce îmi puneam aceste întrebări, simt cum mă înțeapă ceva în interiorul buzunarului. Caut în buzunar și dau de…Ochelarii verzi și magici ai Licuriciului! Se împingeau în mine cu ramele. Cred că vroiau să mă atenționeze de ceva. Așa că i-am scos și mi i-am pus pe ochi…

Ce a urmat în clipele următoare, nici nu mai spun. Ce am văzut, m-a îngrozit atât de tare, că până și tarabostesul mi s-a aplatizat pe cap. Nu mă mai îndrăgostesc niciodată! Dacă asta e iubirea, mă lipsesc!