Conversație în versuri: povestea unui poet „zurliu”

Era o zi însorită de toamnă. Aerul era ușor răcoros, iar la terasa cu umbrelă roșie doar câteva persoane împărtășeau idei. Printre aceștiam eram și eu, alături de un tânăr bătrânel, cu ochi plini de însuflețire și umor inteligent. M-am pus la vorbă cu acest om „zurliu”, cum se autodescrie el, doar că mai mult vorbea el. Și nu oricum – prin poeziile sale.

Ascultam și râdeam… Râdeam într-un hal la poeziile sale cu haz și mesaj cu substrat. Atât de bine învelite ideile politice, amorul și arta în „versuri cu fundă” (cum le spune el la versurile cu rimă), încât m-au fermecat și m-au ținut acolo aproape 2 ore, dintre care una și jumătate a fost „recitată” de el.

Nu prea am mai avut ce să-l întreb, căci în poeziile sale era destulă poveste pentru a-l înțelege (desigur că asta se întâmplă, când știi să citești sub rânduri…). Mi-a împărtășit că dacă lui nu-i vine a scrie, face altceva. Nicicum nu stă la masă să aștepte inspirația să-i vină.

Într-un sfârșit, ne-am despărțit. Dar mai am și acum, una din cărțile sale, frumos însemnate de el printr-un autograf și… Și ștampila sa unică, grea, cu mica statuietă din metal a lui Ștefan cel Mare.