Eram în Țara Oașului, un leagăn al tradițiilor, când am primit invitația să mergem în Poiana Codrului!

Nu, nu era o invitație de a merge în pădure ci chiar în Țara Codrului, o străveche zonă istorică a Sătmarului. Poiana Codrului e un sat care alături de Iegheriște și Crucișor formează comuna Crucișor.
E o ocazie numai bună de a explora această zonă, îmi spun deschizând nerăbdător harta județului.

Dis de dimineață, plecăm din Negrești Oaș-ul cel nins, cu poftă de aventură! Eram 6 din echipa Zig Zag: Radu, Florian, Ionela, Adelina, Iulian și Elena.
Ajungem în Poiana Codrului la locul de întâlnire stabilit cu Florin și Claudia, gazdele noastre. Alături de ei se aflau câțiva prieteni din localitate: Anca, Calin și Romina. Pe toți îi vedea foarte deschiși să ne arate că localitatea lor are cu adevărat potențial turistic.
Prima oprire ?
Fabrica de sticlă-O clădire cu tradiție în localitate și cu o poveste interesantă de spus.
Încă din 1801 aici se producea sticlă de calitate. Produsele mergeau îndeosebi spre Austro-Ungaria și zonele germanice. La început atelierul avea înfăţişarea unui şopron, construit din lemn, acoperit cu şindrilă, cu un singur cuptor, unde lucrau 30–40 de oameni, majoritatea fiind de origine germană.

La 1 martie 1938 contele Ludovic Karolyi a vândut fabrica de sticla d-lor Nichita Paul si Radu Petru.
Din vorbă-n vorbă, aflu că în timpul comunismului aici lucrau aproape de 2000 de oameni. Foarte mulți oameni din comuna Crucișor își câștigau traiul din această activitate.

Zona a cunoscut o dezvoltare considerabila în acea perioadă, lucru care se reflecta în gospodăriile sătenilor.

Căderea regimului a dus și la prăbușirea treptată a gigantului producător de sticlă.
-Fabrica de sticlă nu mai este ce era odată, îmi spune Florin cu nostalgie, dar producția a reînceput, la scară mai mică. Sunt două secții care lucrează aici, în total cam 40 de muncitori.
Haideți să vedeți cum se face sticla! Răsună vocea lui și ne face semn să pătrundem în laboratorul de “magie”.
Intrăm într-o hală mare, în care meșterii lucrau de zor, fiecare pe sectorul lui. Unii pregăteau materialele, alții scoteau sticla încinsă din cuptor iar cu tuburi speciale suflau și așa o nouă formă prindea viață.

Sticla încinsă se șlefuia, se răcea și apoi mergea la celălalt sector-decorarea. Aici, câteva doamne simpatice le vopseau și le dădeau diverse forme.

Fabrica semăna cu un stup de albine, unde fiecare știa ce are de făcut. Zumzetul muncitorilor era interesant de urmărit.

Am rămas plăcut surprinși de sticla decorativă și utilitară, pentru casă sau pentru grădină care se producea. Dovleci, bufnițe, pahare fluturi, vaze de sticlă multicolore îți luau ochii.

Șefa de secție ne-a dus în alte camere unde zeci de forme de sticlă hibernau, așteptându-și stăpânul.
La fel ca la începuturile fabricii și în prezent produsele merg în mare parte în Occident: Germania, Franța sau Italia, chiar si SUA.

O activitate care prinde contur din ce în ce mai mult în localitate și anunță să creeze noi locuri de muncă pentru oamenii locului!
După vreo jumătate de oră petrecută în lumea sticlei, Florin și Claudia ne anunță următorul obiectiv în traseul nostru prin Țara Codrului: Mănăstirea Măriuș aflată la câțiva kilometri, în afara satului.
Ne îmbarcăm în două mașini de teren și purcedem spre lăcașul de cult bine ascuns, dincolo de păduri. Lăsăm în urmă satul Crucișor, livezi și o vegetație bogată. Mașina țopăia pe drumul forestier denivelat și noi odată cu ea.

Ieșim din pădurea deasă pe care tocmai o traversam în lățime. Mănăstirea Măriuș se vedea, cocoțată pe un vârf de deal. Numele vine de la satul Măriuș (comuna Valea Vinului) din apropiere.

O poartă maramureșeană te anunța că intri pe un tărâm special. Livezi atent îngrijite înconjurau protector ansamblul monahal.

Timp de jumătate de oră, Claudia și Florin ne-au plimbat prin istoria așezământului.

     Viața monahală era inexistentă pe aceste meleaguri…Până în 1992, când trei călugări de la mănăstirea Rohia (de lângă satul Rohia, Maramureș) au întemeiat aici o mănăstire cu hramul “Izvorul Tămăduirii”. Toate împrejurările erau favorabile. Credincioșii din satul Măriuș au cerut atunci construirea unui locaș monahal pentru a-și respecta promisiunea făcută lui Dumnezeu după al doilea război mondial.

-Acolo e satul, spuse Claudia,  arând spre așezarea micuță pitită în câmpia ce se întindea la poalele dealului. Priveliștea era superbă!

Din vorbă-n vorbă aflăm că în timpul războiului aici, armatele hortiste au invadat zona. Localnicii și preotul s-au refugiat în biserica satului. În rugăciune și speranță, ei și-au luat angajamentul că dacă vor scăpa cu viață vor construi un locaș de cult pentru călugări și un muzeu. Iată că după represiunea comunistă ei au găsit momentul de a-și duce la îndeplinire angajamentul: în 1993 a fost construită o bisericuță de lemn care se păstrează și azi în bune condiții. Picturile erau îmbibate de viață și de pilde.

Alături, în curtea mănăstirii,  puteam vedea o clădire de lemn pentru chilii, stăreție, bucătărie și camerele de oaspeți. Dar lucru care m-a impresionat cel mai tare a fost chiar biserica cea nouă. Gigantul a apărut în 2000 și încă în construcție. Starețul de aici a făcut, cu oameni puțini, ca acest loc să înflorească de-a lungul anilor.

-Trebuie să vedeți interiorul, spune Florin cu entuziasm. Înăuntru era atât de rece, încât recunoșteam

într-un fel spusele bunicului, de când eram copil: e frig ca-n biserică 🙂

Nu am avut timp să analizăm prea mult schelele și materialele depozitate acolo…picturile erau de-a dreptul cuceritoare. Față de o biserică obișnuită aici sfinții erau pictați în dimensiuni mari, cu veșminte bogate, lucrate la cel mai fin detaliu. Locuitorii zonei și oameni din alte zone si-au cumpărat cate o pictură(scenă biblică sau sfânt) de pe peretele mănăstirii. Metoda se pare că a funcționat, pentru că lucrările au avansat repede.

Am stat cu ochii țintă pe cupolă , în timp ce poveștile lui Florin despre biserică curgeau către ai mei colegi. Iulian, făcea ce-i plăcea cel mai mult: fotografii!

Haideți la pozăăă! Era vocea părintească a Ancăi. Ne întoarcem în Crucișor apoi. Mai avem multe de văzut.  Zâmbiiți:

Ajunsesem la jumătatea zilei dar gazdele noastre mai aveau multe să ne arate în Țara Codrului..de la pictorii satului, la bograci-ul la ceaun sau povestea inginerului silvic și vânătorului, Mircea Cristian Pop, un om foarte apreciat în zonă…și multe altele.

Dar cum Roma nu a fost zidită într-o singură zi la fel și povestea mea are și a doua parte despre care voi scrie într-un articol viitor 🙂

Ai vizitat Poiana Codrului până acum sau vreo altă localitate din Țara Codrului? Dacă da, ce ți-a plăcut cel mai mult ?

[mashshare]

ZiggY