Comoara din mijlocul pădurii: Povestea conacului Komaromi din Otomani

La începutul secolului al XVIII, locuia în Debrecen, unul din cele mai mari orașe de pe teritoriul Ungariei, un nobil pe nume Komaromi. Nobilul era cel mai bogat om din oraș. La un moment dat, el și-a dorit o locuință pe măsura rangului său.

Povestea spune că maghiarul Komaromi a cumpărat de la famila Berna un domeniu întins în Otomani, astăzi un sat component al comunei Sălacea din județul Bihor. A construit aici, în mijlocul unei păduri întinse, un frumos conac ce îi poartă și astăzi numele. Construcția era impunătoare, avea un parc dendrologic cu arbori aduși din America, grajduri mari și un tunel de 87 de metri lungime. Fântâna de la capătul lui alimenta conacul cu apă. În 1723, nepotul nobilului bogat se instalează aici. Conacul devine atunci centrul economic principal al familiei.
Anii au trecut. Proprietarii conacului s-au schimbat de mai multe ori până după al doilea război mondial, când a fost vândut statului român.

Cenușăreasa din Otomani.
În perioada comunistă, mândria vechii familii Komaromi a decăzut. A fost grădiniță și apoi sediul CAP. Revoluția a venit, comunismul a căzut și, o dată cu el, conacul se afla într-o stare avansată de degradare.

Cenușăreasa devine prințesă.
În 2010, Primăria din Sălacea a lansat un proiect împreună cu orașul Gyula din Ungaria. S-au accesat fonduri europene în valoare de 500 000 de euro. Conacul a renăscut, iar astăzi a devenit muzeu – o frumoasă atracție turistică pentru cei ce ajung în Otomani.
Interiorul, în stil baroc, și-a recăpătat strălucirea. Mai multe colecții sunt acum disponibile pentru vizitat, iar la altele se lucrează din greu: mobilier, ceramici, împletituri, unelte de pescuit din Valea Ierului, o posibilă sală de conferințe… toate își găsesc locul aici.

Povestea conacului Komaromi continuă pe durata unui viitor îndepărtat, căci restaurarea grajdurilor este acum în plan.

[mashshare]

ZiggY

Luxul și omul înțelept

După ce am plecat din Sălacea, toți gospodarii care au fugit din sat din cauza spiritului s-au reîntors și și-au reluat activitatea de viticultori. Comunitatea a început să înflorească și tot felul de vizitatori au fost bine întâmpinați la un pahar de vin și o bucată de slănină, care să mai taie alcoolul din sânge.

Mi-am continuat traseul, mereu cu aparatul de fotografiat la brâu și carnețelul de notat în buzunar. Cu fiecare pas ce-l fac, admir frumusețile din jurul meu. În treacăt observ un fluture cu diamante pe aripi și cizme scumpe de catifea în piciorușe. Hm, interesant… Este curios cum unii își pot permite să trăiască viața întreagă, o viață de lux… Dar viața asta de lux, să se rezume ea, oare, doar la bijuterii și obiecte scumpe?

Era o zi în care soarele bătea puternic printre crengile copacilor abia presărate ici-colo de puful verde al primăverii. Vântul îmi răcorea bine fața și îmi usca buzele deja ușor deshidratate. Hotărăsc să mă opresc la prima fântână ca să-mi astup setea și să-mi clătesc ochii de praful drumurilor lungi, străbătute la pas. Și iată că, nici mult nu merg și dau de o minunată fântână. Apa era absolut delicioasă. După ce îmi clătesc ochii împânziți de praf, privesc în jur și observ că nu e orișice tărâm acesta, pe care am ajuns.

– Ziua bună, omule! Dar al cui este acest măreț pământ?

– Bună să-ți fie inima, tinere călător. Pământul aparține nobilului Komaromi, un mare și generos om de prin aceste ținuturi. El a adus mare renume satului nostru.

– Și ce sat e acesta, dacă nu vă supărați.

– Dar, deloc. Te afli în Otomani, fiule. Binețe în drumurile tale să ai!

– Mulțumesc, om bun. La fel și matale!

Cu pași bine plasați, mă îndrept către intrarea în mărețul conac. Sunt imediat primit cu eleganța unei lebede și ospitalitatea unei bunici direct în holul clădirii. Mi se oferă fructe, ceai și biscuiți după gust și poftă. Îmi este anunțată venirea și sunt rugat să aștept câteva minute, căci stăpânul conacului vrea să mă cunoască. Coincidență că și eu vroiam același lucru?

– Ți-a plăcut apa din fântână? Trebuia să vii înăuntru că ceream pentru tine câtă apă îți poftea inima.

– Mulțumesc, mi-a plăcut și așa, îi răspund în timp ce, preț de o secundă îl scanez din cap până în picioare. Un om cu o statură impunătoare, cu mâini generoase, dar nu risipitoare, cu zâmbet cald, îmbrăcat într-un costum care îi scotea în evidența statura zveltă, completată de ochii pătrunzători și înțelepți. Nobile Komaromi, eu sunt într-o misiune și nu pot sta mult. Dar vreau să îmi răspunzi la o întrebare.

– Desigur, călătorule. Întreabă!

– Cum e să fii înconjurat de atât de multe lucruri de valoare?

Înainte să îmi răspundă, trage aer adânc în piept și apoi răsuflă cu greutate.

– Pe mine, viața asta mă face fericit. Spune-mi, te rog, știi cât costă acest obiect? și arată către o statuietă cum n-am mai văzut până acum.

– Umm… 10.000 de arginți?

– Ai fi surprins să-ți spun că nimic?

– Cum nimic?! răspund surprins.

– Valorează atât cât vreau eu să valoreze. Iar pentru mine, în primul rând valorează pentru că are o poveste dragă mie. Cine poate pune un preț fix pe un lucru atât de frumos și de radiant? și spuse aceste ultime cuvinte cu sclipire în ochi și admirație față de ce a clădit în jurul său.

Am plecat din conac și am luat-o iar la pas prin păduri, peste dealuri, tot mereu sub ocrotirea cerului înalt, azuriu, pictat alocuri de câțiva nori pufoși și lăptoși. Natura mă înconjoară din toate unghiurile. Ghiocei pe marginea drumului se scutură de greutăți și îmi vorbesc despre gingășia și procesul renașterii. Inspir adânc aer de mușchiuleț și pământ ud. Pieptul mi se umflă și… stomacul începe să-mi ghiorăie. Se pare că mersul îmi face foame. Observ în vale o casuță modestă și hotărăsc să poposesc la oamenii binevoitori ce locuiesc în ea, în speranța că o să-mi mai astâmpăr foamea aceasta de călător neobosit. Cu mâncare, mă refer, desigur…

Ajung în fața porții și bat. Sunt primit de o voce de femeie care îmi spune să aștept nițel. Aud pași fermi și bine plasați apropiindu-se, iar ușa, deschinzându-se, îmi aduce înainte o creatură de o frumusețe rară. Cu bucle lungi și chip de înger, cu buze roșii și ochi veseli…

– Da, bună ziua! îmi zâmbește călduros.

Energia și zglobia ei mă surprind așa că îi răspund bălbăit:

– Um… um… bună ziua…

– DA’ BUNA ZIUA ȘI ȚIE TINERE! aud din spate o altă voce plină de viața, de data aceasta mai rezonantă în urechile mele și mult mai groasă, de bărbat vânjos.

– Dragule, ai ajuns! strigă femeia din ușă și sare în brațele bărbatului abia venit de la muncă.

Bărbatul, cu privirea plină de dragoste, o sărută pe năsuc și amândoi mă invită să pășesc înăuntru la masă. După lungi povești și linguri de brănză cu mămăligă, le mulțumesc pentru opitalitate și dau să plec.

– Oameni buni, vă mulțumesc pentru minunata primire! Vă sunt recunoscător. Înainte, totuși, de a pleca, îmi puteți răspunde la o întrebare?

– Să vedem dacă putem, ce zici, dragă? zise el ușor ironic și îndrăgostit în același timp.

– Dacă mai putem ajuta cu ceva, orice, călător nemuritor… răspunde cu zâmbetul ei larg și gingaș, ca un ghiocel.

– Cum e să trăiești cu atât de puține lucruri în gospodărie? Cum vă descurcați?

– Ooo, dragule, răspunde bărbatul aproape să ridice apcoperișul de pe casă, aceste lucruri, atâtea câte sunt, mă fac cel mai fericit. De câte lucruri ai tu nevoie, ca să fii fericit, Ziggy?

– Păi de… 100, 1000… număram eu gânditor.

– Păi de una și bună! zise el cu umor, strângând-o de mijloc pe a lui soțioară.

Am înțeles bine mesajul său și am mai făcut una, două glume înainte să plec. Le-am urat numai de bine și i-am șoptit lunii să îi învelească în panglici de argint la noapte, ca dragostea lor să înflorească în magie și dulci șoapte.

Așadar, așa e scris omului înțelept: să fie fericit! Luxul pentru el, e cum vrea el să fie. Iar valoarea unei vieți nu se măsoară în prețul sau în numărul cuceririlor materiale, ci în valoarea pe care omul le-o dă cu sufletul său frumos.

Echipa Zig Zag prin România