Monahul de la Rohia Monahul de la Rohia

„Mă simțeam într-o lume străină. Îmi amintesc și acum când vedeam apusul soarelui, cerul frumos și eu în apusul ăla mă gândeam la o lume care mă așteaptă undeva, dar nu știam undeˮ.

Astfel, la vârsta fragedă de numai douăzeci de ani, decide să plece de acasă definitiv. „Când am ieșit din sat, în plopiș m-am oprit. M-am întors cu fața înapoi către sat, m-am închinat și mi-am zis: ‹Amin! Niciodată înapoi nu mă-ntorc!›. Și așa a fost.ˮ

„Nu știam încotro e Rohia, nici Lăpușul, nimic…nici cum e la mănăstire. Eu credeam că îngerașii umblă pe toate cărărileˮ.

Ajuns în cele din urmă la mănăstire, vorbește cu starețul- „un bărbat înalt, foarte tânăr, foarte frumos, cu plete și barbă roșie și i-am zis: ‹-Am venit să rămân la mănăstire!
-Bine, măi, bine! Bine-ai venit! Stai pe la noi pe-aicea o săptămână, două, stai să vezi și tu cum e la mănăstire.
-Dom’le, dar eu am venit să rămân!
-Bine, bine, am înțeles. Rămâi și vom vedea›. Atunci am repetat a treia oară: ‹Dar eu am venit să rămân de călugăr!› și am început să plâng.

Starețul s-a ridicat de pe scaun, eu stăteam într-un colț, a venit la mine, m-a îmbrățișat și zice: ‹Bine, dragul meu. Am înțeles. Dar mi-am dorit ca tu să rămâi un pic pe-aici, că-mi spui că n-ai văzut până acuma mănăstirea Rohia, n-ai văzut călugări…să vezi cum e, ce se-ntâmplă, dar dacă tu spui hotărât, atunci foarte bine, începem Miezu’›.

Și-atunci eu am repetat: ‹Dar când?›. ‹Acuma!› zice el. Când am primit acel răspuns, am ieșit de pe ușă sărind ca un ied și m-am dus în curte, unde nu era nimeni. Și eram atât de fericit c-am primit răspunsul afirmativ… Însă prima impresie a fost de pustiu și de tristețe; văzând omul din sat, pădurile, oamenii din curte, mă așteptam ca la mănăstire să fie altfel.

Și în timp ce stăteam în curte, aud toaca. Eu n-o auzisem până atunci. Când am auzit toaca a dispărul pustiul, tristețea și așa de frumoasă mi s-a părut mănăstirea și clopotele… și am intrat și eu în biserică. Așa am început viața la Rohia

[mashshare]

ZiggY

Zig Zag în Rohia: de vorbă cu Arhiepiscopul Maramureșului și al Sătmarului

Poarta de la mănăstirea Rohia

Era o duminică după amiază plină de nori când am pornit din Târgu Lăpuș spre Rohia. Îmi propusesem să discut cu  cineva foarte reprezentativ pentru comunitatea ortodoxă a Maramureșului: arhiepiscopul.

Voiam să ajung cât mai repede dar soluția „ia-mă nene” a funcționat greu…După mai bine de jumătate de oră de așteptat, doi săteni m-au dus cu mașina lor până la poarta cea mare a mănăstirii din Rohia.

Pe aleea de la intrare stăteau aliniate detașamente de pomi drepți fără uniforma lor din frunze…Am lăsat serpentinele asfaltate ce duceau în vârf  pentru o potecă mai scurtă prin pădure. A fost minunat drumul prin marea de liniște…Exact ce era necesar ca să înțeleg de ce mănăstirile se construiesc de obicei în sânul naturii.

Mănăstirea Sfânta Ana Rohia

Ajung în curtea frumoasei mănăstiri Rohia și tânărul părinte Serafim ne întâmpină politicos. Îi spun cu cine vreau să vorbesc și îmi zice să aștept…Vine după câteva minute spunându-mi să fiu mai clar cu ce vreau de la arhiepiscop. Îl lămuresc cu ce face Zig Zag prin România. Clatinând din cap mă invită în camera unde eram așteptat.

În fața mea se afla un bătrânel cu barbă albă, în haine de monah. Mă binecuvintează și mă pofește să iau loc. Ce mi-a atras atenția a fost privirea lui limpede, ageră și pătrunzătoare. Am zâmbit căci știam că urma o conversație interesantă cu un om care știe ce vrea.

Începe în mod natural să îmi povestească cum a ajuns la Rohia și mai ales de ce a fost stareț aici timp de 29 de ani, apoi episcop vicar, episcop și arhiepiscop…în total 72 de ani de viață monahală.

În viața mea am avut hotărâri precise. N-a fost șovăială; m-am simțit în mod firesc în lumea mea . Am trecut prin teribile greutăți sub ocupația ungară, regimul comunist, de trei ori arestat, dar de toate m-a păzit Dumnezeu. Am simțit că mă ține de mână tot timpul.ˮ

Secretele unei vârste înaintate.

Poveștile lui, cele câteva episoade biblice și lectura unor cărticele ale sale m-au ținut în priză. Nu mai era vorba de religie și dogmă ci de niște principii care transcend spațiul și timpul: credința intactă indiferent de circumstanțe dorința de a servi pe alții, dăruirea totală în meseria pe care ți-o alegi…sau decizia de a-ți șlefui potențialul cu care Dumnezeu te-a înzestrat. Eram fascinat 🙂 Am înțeles de ce a rămas ca episcop al Maramureșului chiar și în vremuri dificile în care i se propunea insistent să meargă la Cluj.

Fără să-mi dau seama, am petrecut 2 ore și jumătate la mănăstirea Rohia cu arhiepiscopul. La final mă servește cu fructe proaspete ca să am pentru drum și îmi arată un caiet.

-Spune-mi ce e asta, zice el arătându-mi caietul pe care era numărul 185.

-Hmm…numărul 14 zic eu gândindu-mă la ceva mistic.

-Nu, răspunde râzând. E al 185-lea jurnal al meu.

Măi să fie! Ținea un jurnal de ani întregi, în care nota tot ce se întâmpla zilnic: de la program, la oamenii pe care îi întâlnea, până la concluziile la care ajungea în urma rugăciunii, studiului sau meditației. Acum totul avea sens!

De asta, la vârsta de 93 de ani era ager la minte, vesel și detașat. Mintea și sufletul lui lucrau zi de zi! Nu era greu să-mi dau seama ce încerca să mă învețe…

Nu am plecat de la Rohia fără să-l îmbrățișez pe acest om vesel, direct, ferm și pedagog în același timp. Sunt recunoscător pentru că l-am întâlnit 🙂

Echipa Zig Zag prin România