Povestea alaiului de chipuri de lemn din Rohia

Era o după amiază caldă de duminică când am vizitat mănăstirea Rohia-un adevărat complex al spiritualității.

După ce am vizitat biserica mare, atenția mea s-a fixat cu încăpățânare pe sculptura de lemn aflată la intrarea în muzeu.

Chipurile de lemn erau stranii…femei cu broboadă, bărbați ce aveau fiecare câte-o cușmă pe cap, unii râzând în hohote, alții mai serioși.
Mă tot întrebam ce vrea să spună sculptorul prin lucrarea sa. Nuntași nu erau și nici oameni ai bisericii. Hmmm…

Dintr-o vorbă în alta, un călugăr de la Rohia mi-a spus cine e meșterul popular care a creat lucrarea.
-Yuhuuu, mi-am zis, am avut ocazia să-l cunosc în Târgu Lăpuș. Îl sun spre seară, dornic să lămuresc misterul:
Tzrrrr!
-Da, îmi răspunde el cu o voce liniștită.
-Bună seara! Îmi place foarte mult sculptura din Rohia și vreau să-i aflu povestea…zic eu cu nerăbdare.
-Aah, da, îmi amintesc acum.

Simțeam cum zâmbește, parcă trezisem din amorțeală o amintire foarte dragă lui.

-Reprezintă un alai de țărani care se întorc bucuroși de la Marea Unire din 1918.
-E superbă! Așa de bine ați surprins-o. Și detaliile… Sunt curios, cât timp v-a luat ?

Râde. Măi băiete, astfel de lucruri nu se spun. E secretul meu.
E ceva foarte drag inimii mele. Am făcut-o în 1987 într-un moment de inspirație. Era o bucată de lemn care a stat tăcută luni de zile…De multe ori treceam pe lângă ea, voiam să-i dau viață dar nu știam ce vrea. Într-o zi când eram în atelier mi-a vorbit.

Așa de puternică era chemarea tinere Ziggy, încât am lăsat tot și am început să o fac. Imagini se perindau prin mintea mea cu țărani care veneau de la Alba Iulia, fericiți că toate provinciile românești s-au unit sub o singură națiune: România. Nu mă mai întrebam cum să fac…Mâna mea se lăsa purtată de un val de bucurie. Era ceva divin!

Ascultam cu răsuflarea tăiată…

A venit cineva apoi la mine și cum i-a plăcut foarte mult lucrarea am zis că e momentul să o las să plece în lume…să se bucure și alții de ea. Eu poate mâine-poimâine mor, dar sculptura vorbește pentru mine.

Ține minte tinere Ziggy, asta face un maestru cu operele sale…indiferent din ce domeniu e. Știe că ele respiră când îi bucură pe alții. Astfel ciclul e complet: primesc inspirație și o dau mai departe.
Așa că, am donat-o mănăstirii Rohia. De atunci acolo șade, încheie el povestirea.

Am terminat bucuros conversația mulțumindu-i pentru povestea alaiului din Rohia. Gândul primit de la el a încolțit în inima mea: „Un maestru își lasă creațiile să plece în lume pentru ca alții să se bucure de ele. Astfel ciclul e complet! „