Ideea ce a schimbat destinul unui sat

În Valea lui Mihai, un sat de la margine de lume, străzile erau destul de pustii pe când am pășit în acele locuri. Nu se știe de ce, dar de la un timp încoace foarte mulți își luară tălpășița și plecară în lumea străină. În sat domnea o mare liniște și o mare foamete de noi vizitatori. Așa că ce s-au gândit locuitorii rămași?

– Ileană, se auzea un glas dintr-o parte, haide să trezim noi orașul acesta. Iaca, tu știi să gătești dulciuri foarte bine. Am putea servi oamenii cu turtele tale faimoase și dispoziția lor s-ar îmbunătăți.

– Tu, bade, se auzea un alt glas, matale te pricepi la arta lemnului. Ai putea sculpta frumoase figurine și să le oferim trecătorilor drept amintire.

– Prichindele, striga o soră după fratele ei, tu ești ingenios. Ai putea face diferite forme din hârtie și să bucuri oamenii ce le cumpără.

Zis și făcut. Au început gospodarii să pregătească terenul chemând și pe alții din satele vecine să ajute. Zilele următoare au și construit, în zonele cel mai des frecventate, chioșcuri din lemn și paie. Au aranjat frumos ce aveau ei mai bun pe rafturi și, ce să vezi? Toate produsele lor întruchipau un vizitator străin: erau oameni străini din turte, oameni străini din hârtie, oameni străini din lemn. Nu știu cum se face, dar totul avea forma unui om care vizitează pentru prima dată satul.

M-am plimbat și eu printre acele chioșcuri. De-i drept, aveai pe unde te plimba. Puțini oameni rămâneau să admire bunătățile pregătite. Veneau și treceau mai departe către treaba lor. Văzând acestea, gospodarii nu se lasă.

– Oameni buni, strigă un bărbat mai respectat din sat, haideți să oferim produsele noastre gratuit!

Zis și făcut. Nu trecură nici trei zile că toate rafturile se goliră într-o clipiră, iar vântul băteau și prin buzunarele gospodarilor, și prin odăile lor pentru merinde. Ideea eșuase.

Vestea acestor întâmplări ajunse și la urechile unei comunități de oameni mai restrânse. Aceștia obișuiau să frecventeze sinagoga din sat pentru rugăciune și instructaj comunitar. Puține se cunoșteau despre activitatea acetei mâini de oameni, totuși, era bine cunoscut că nu duceau niciodată lipsă de nimic.

Așa se întâmplă, ca într-o zi, un membru din comunitatea respectivă, să privească chioșcurile goale și fețele deznădăjduite ale gospodarilor. Gândi ceva pentru el și merse către omul mai respectat din sat. Îl luă deoparte și îi spuse ceva la ureche. Acesta, se lumină brusc la față și anunță iarăși în gura mare:

– Oameni buni, speranța vine iarăși peste noi. Ia uitați la ce m-am gândit!

De atunci, nu se știe dacă până și în ziua de astăzi, oamenii au fost îmbelșugați cu resurse de tot felul. Nici un sătean n-a fost în lipsă și toți parcă se cunoașteau mai bine.

Ce i-a șoptit acel om gospodarului? Un fluture în zbor, de pe aripile lui, mi-a oferit răspunsul: „Om bun, apucați de pregătit din nou bunătățile, doar că de data aceasta oferiți-le la schimb pentru ce aveți nevoie în casa voastră. Perseverați și oameni din toată lumea vor veni să vadă figurinile umane atât de diferite una de cealaltă.”