O viață împlinită: de vorbă cu un slujitor de Dumnezeu

În curtea bisericii încă în construcție, ne-am așezat pe una dintre băncile de acolo. Soarele îmi bătea puternic în față, dar nu l-am lăsat să mă distragă de la discuție. În timp ce lumina strălucea plăpând printre crengile copacilor, eu ascultamcum a început totul: „Dacă tot suntem la momentul mărturisirilor, a început el metaforic, îmi aduc aminte că mama îmi spunea că, atunci când era însărcinată, se ruga – dacă o să aibă un băiat se gândea că va fi preot. Și s-a potrivit.

A fost lucrarea lui Dumnezeu. Chiar dacă era doar dorința ei, fără planul lui Dumnezeu nu s-ar fi întâmplat… Până nu am intrat în taina preoției nu m-am simțit împlinit.”

Odată hirotonit, a simțit să-și facă propria parohie, să creeze o comunitate în care să slujească oamenii mai bine. Îmispune că asta îi este menirea lui, că nu ar putea face altceva. Chiar și pe propriul copil îi educă în spiritul credinței: „Exemplul personal e cel mai important. Când ne vede pe noi, pe mine și soția, că ne rugăm, vine și el și se roagă cu noi, fără să îi zicem noi. Alteori, vine el și ne cheamă să ne rugăm.”

Hop, o omidă! Natura asculta și ea foarte atentă.
Cele mai implicate erau omizile. Fascinate de discuția noastră, se urcă pe mine și pe interlocutorul meu, cu puful lor sidefiu și piciorușele mișcătoare. Poate vroia să ne șoptească ceva la ureche. Nu știu… Dar știu că discuția era una foarte liniștită și calmă… Soare, vânticel plăpând, alinare de flori și iarbă…