Asaltul gloanțelor bețivane

Era o vreme când tot ce auzeai erau trosnete și pocnituri puternice, fie direct în urechea ta, fie de la o distanță de un deal. Dacă nu mai auzeai, vedeai cu siguranță puful ieșind din puștile lungi, metalice. Aceste vremuri rămân și acum în memoria anumitor oameni. Au avut ele un mod aparte de a-și lăsa amprenta pe paginile invizibile ale evoluției acestui popor. Și nu numai. Chiar zilele trecute discutam cu un glonte, da, ai citit bine, un glonte pe care l-am întâlnit pe traseul meu. Acesta a lăsat și urme fizice, nu doar invizibile.

– Oh, Ziggy, îmi amintesc acele vremuri, începu bătrânul glonte să-mi povestească. Era o nebunie. Un asalt! O beție întreagă! Sângele curgea șiroaie, plămânii se subțiau de strigăte… Ce să-ți mai spun? Nu era fain deloc.
– Ai o amintire anume a acelor timpuri?
– Hmm… stătu un pic glontele să se gândească. Am! spuse scurt, iar buzele sale se lipiră atât de bine, încât părea că mustața albă îi ajungea până-n bărbie.
– Povestește-mi! îl invit inocent și curios pe bătrânul glonte să scoată din sertarul amintirilor filele de poveste ale vieții sale.
– Eram pe teritoriul Aradului, în zona Agriș. Ni s-a comandat să atacăm niște forțe inamice de acolo. Eu și cu colegii mei eram drogați de setea pentru adrenalină. Când s-a dat startul, nimic nu ne mai putea opri. Îmi auzeam tovarășii cum se îmbătau pe terenul de luptă, sfâșiind și ultima urmă de viață. Apoi, veni rândul meu… își luă o pauză, după care continuă, în fața mea rulând ca pe o pânză de film întreaga întâmplare.
”Cerul era gri, înnorat, într-un puternic contrast cu beția de pe terenul de luptă. Gloanțele zburau prin aer ca nebunele.
– La o parte, mormolocilor, că vine rândul meu! strig eu, în orgoliul meu de tânăr glonte.
Trăiam euforia momentului în care voi țâșni pe țeavă. Picuri de sudoare îmi curgeau pe frunte în așteptarea acelei clipe. Și, nu dură mult până ce aerul plin de fum și praf îmi lovi fața. Iuhuu! Tăiam totul în calea mea! Înaintam cu viteza luminii. Tot înainte până ce nimeresc pereții unei biserici, dar în nici un caz nu mă opresc aici. Eram nebun! Corpul meu era îmbătat de adrenalină și fulgera orizontul ca o lamă de foc. Parcurg întregul culoar al bisericii, dau în poarta de la altar și când să intru direct în chivot, nu știu ce s-a întâmplat, nu-mi pot explica, dar un braț luminos mă prinde în pumnul său și îmi schimbă traiectoria.”
– Acela, a fost momentul care mi-a schimbat viața, reveni glontele bătrân la momentul prezent. A fost eșecul meu dureros, dar și renașterea conștiinței mele. Atunci mi-am dat seama că nu tot ce nimeresc, trebuie nimerit și distrus. Să iei aminte la vorbele mele, fiule. Nu tot ce țintești în viață, trebuie țintit!

Vorbele sale răsunau ca un ecou în mintea mea. Îmi dădeam seama că alegerile pe care le fac în viață, trebuie făcute cu sufletul liniștit și mintea limpede. M-am despărțit de glonte, care își luă somnul de vecie mult așteptat. Se pare că așteptase acest al doilea moment care să-i fie punte de trecere în viața de apoi – întâlnirea cu mine.