Timișoara se descoperă prin poveste și literatură

De când Marele Creator mi-a dăruit puterea de a înțelege lumea am îndrăgit poveștile! Să aflu despre eroii locali, despre pățaniile lor și felul în care au depășit provocările…Să descopăr legendele locurilor… Aș! Lucrurile acestea îmi dau poftă de viață! Datorită lor am pornit în călătoria pe meleagurile poporului de la care învăț. Aventura m-a adus acum în capitala Banatului!

Timișoara este genul de oraș care îți pune roțile simțurilor în mișcare! Oamenii, locurile și istoria lor nu te lasă să stai degeaba. În noianul de informații, tot povestea mă ajută să răzbesc! Mai ales, când vine de la un om născut cu darul povestirii.
Iată că bicicleta m-a adus în locul unde generații de studenți s-au format în domeniul literelor sub îndrumarea sa. În forfota amiezii, nu mi-am dat seama că am trecut pe lângă un domn în vârstă care mă aștepta pe trepte.
Ochii îmi rătăceau pe culoarele facultății, în căutarea vestitului povestitor, profesor și scriitor, în același timp.
-Ai pierdut ceva tinere?
O voce gravă, dar foarte plăcută, cu variații la fiecare cuvânt mă face să mă întorc.
-Domnule profesor! Exclam eu. Nu îl mai văzusem niciodată dar intuiția îmi spunea că el era! Mic de statură, cu privirea pătrunzătoare, lansă spre mine un zâmbet carismatic.
-Ai trecut iute pe lângă mine, zise el ștrengărește. Hai să mergem într-un loc potrivit pentru o poveste.
O sală-amfiteatru, spațioasă și goală ne aștepta. Câteva scaune s-au oferit voluntare să ne sprijine.
Pentru câteva secunde am ascultat discursul gălăgios al liniștii care domina scena.
-Ce a fost mai întâi, zic eu spărgând tăcerea, pasiunea pentru literatură sau pentru istoria acestor meleaguri?
-În mod sigur, literatura! Ziggy, ea vine din nevoia de bază a omului de a comunica.
Vocea îi devenise și mai melodioasă. Ochii scăpărau un licăr de satisfacție.
– Așadar acestea sunt simptomele entuziasmului la un om îmi spun în gând.
Profesorul își reluă șirul ideilor:
– Comunicarea face diferența dintre Homo Sapiens, specie din care facem toți parte și omul din Neaderthal, strămoșul nostru. Acesta din urmă nu a lăsat nicio urmă culturală. Homo Sapiens este cel care a povestit prima dată.
– Cum? Intervin eu brusc.
– Pictau primele animale pe pereții peșterii și își înmormântau semenii vopsindu-i întâi cu roșu, culoarea vieții…a sângelui.
Vorbele sale stârneau focul imaginației, care mă purta deja în acele vremuri, demult apuse.
Mă lăsă puțin să rumeg efectul primei povești și continuă:
– Ziggy, această chemare a omului vechi s-a trezit și în mine, când eram un puști de 6-7 ani. Dar, nu prin vorbe mari ci prin povești simple ale babelor din Lipova, locul copilăriei mele . Așa de mult îmi plăcea să stau le ascult poveștile…
Multe din acele întâmplări din copilărie m-au inspirat să scriu proză mai târziu. Toți trăim în poveste, numai că unii nu-și dau seama!

Râdem amândoi.

Profesorul s-a folosit de aceeași cheie “povestea” ca să îmi deschidă porțile vieții sale. Așa cum îi place să spună, literatura nu este altceva decât surprinderea gândurilor, trecătoare, în scris.
De-a lungul carierei sale, nu s-a sfiit să folosească aceleași chei-literatura și povestea pentru a scrie despre istoria orașului.
– Sunt și voi rămâne un om de litere Ziggy. Iubesc însă istoria Timișoarei. Este un oraș al etniilor și al asedierilor succesive( maghiară, otomană și austriacă).
Vocea lui umplea în sala spațioasă.
– Timișoara a fost chiar și un oraș al martiriului, spuse el, continuând cu povestea lui Gheorghe Doja, ucis în cel mai crud mod( așezarea, de viu, pe un scaun de fier încins în foc).
Se așternu tăcerea.
– Dacă vrei să cunoști o altă parte a orașului, mergi în cimitirul evreiesc. Acolo sunt morminte vechi de sute de ani.
Vocea lui se subția într-o șoaptă jucăușă, ca unui magician
– Cel mai vechi mormânt este al unui medic evreu, sefard, din Constantinopole.
Ridic puțin din umeri, căci nu știam ce înseamnă.
Tonul în care se amestecau blândețea și fermitatea continuă:
– Sefarzii, sunt evreii veniți din Spania. Au venit în Imperiul Otomanilor, cu acordul sultanului.

Eram captivat de poveștile sale, un dans între literatură și istorie.
– Bună seara domnule profesor!
Vocea unei tinere studente fu înghițită de mărimea sălii.
Alte voci de tineri se auzeau rând pe rând. Era vremea unui cenaclu literar între profesor și studenții săi.
M-am retras într-un final, cu sufletul plin de poveste, umor și istorii ale Timișoarei.
– Până la urmă în fiecare se ascunde un mic povestitor, îmi spun în timp ce mă avântam cu bicicleta, din nou, pe străzile aglomerate ale orașului. Cele auzite despre evrei mi-au deschis calea către Comunitatea Evreilor. O nouă faţetă a oraşului avea să mi se arate!