Daniel Vighi

“Trebuie să-i continuăm povestea celui dintâi strămoș al nostru, care, iată, povestește și asta duce, până la urmă, la supraviețuire. Această chemare fundamentală a omului vechi, care dormea în mine când eram copil, s-a trezit din niște întâlniri. Nu cu vorbe mari, nu cu patria sau ideile înalte, ci cu poveștile la stradă ale buniciii mele, cu babele ei, alături de care eu stăteam. Le ascultam fascinat. Multe dintre ele mi-au rămas până astăzi. Într-un fel le-am și transpus în proză… M-am întâlnit, de exemplu, cu un mit un pic ciudat…E un fel de legendă, poveste a neamului nostru către alte neamuri, care sunt fascinate de ideea asta cu vampirii. Se spune că românitatea e legată de lucrurile astea.

Îmi amintesc una dintre poveștile vechi de pe stradă, când eram acolo cu babele mele. Eram deja de 7 ani și în loc să mă duc să mă joc, stăteam și le ascultam duminicile. Au povestit odată o chestie, pe care am pus-o și într-un roman, Misterele castelului Solitude, despre câinele suprem. El este o viziune a unei babe, care a spus așa: ‹într-o seară, când să mă culc, am văzut așa, cum se lăsa întunericul seara…iar soarele era ca un câine, așa, mare, atâta de frumos. Superb, câinele ăla. Mare, frumos, alb. Și a trecut așa, printre gâște și ele s-or dat deoparte,respectuoase. Și câinele Lăbuș s-o uitat la el cu respect, nimeni nu l-o lătrat, nimeni nu o făcut gălăgie. Și mi-am dat seama că precis câinele ăla era vecinul nostru care o murit.›”

În plus, profesorul şi prozatorul Daniel Vighi, povestește cu un avânt surprinzător despre detalii din istoria orașului. Nu a uitat nimic: toate intemperiile ei, victoriile și căzăturile sau provocările fiecărei perioade istorice. Parcă nici nu te așteptai la așa ceva, mai ales din partea unui om care până acum îți povestește despre poezie, poveste și tot soiul de întâmplări. O uimire dulce. Cu toate acestea, trebuie să se înțeleagă faptul că Daniel Vighi nu e un om al istoriei, ci al literaturii. Îi place istoria, dar din altă perspectivă, mai mult de la intersecția ei cu literatura.

Cam tot în acest fel a ajuns să scrie despre deportarea din Bărăgan. Un motiv în plus a fost și faptul că a lucrat la revista literară”Orizontul”, prin ʼ91-ʼ92, când a descoperit aceste informații, sau”acestă tragedie mută nepovestită”, cum o denumește dumnealui.

În cele din urmă, istorie vs. literaură rămân aceleași două drumuri care se intersectează în sufletul lui Daniel Vighi și așa vor rămâne. Să nu uităm că: ”Omul e o ființă a comunicării și a povestirii. Povestea are valențe foarte importante în viața unei ființe culturale.” La urma urmei, ”toată lumea trăiește în poveste, doar că unii nu-și dau seama.”

ZiggY

Timișoara se descoperă prin poveste și literatură

De când Marele Creator mi-a dăruit puterea de a înțelege lumea am îndrăgit poveștile! Să aflu despre eroii locali, despre pățaniile lor și felul în care au depășit provocările…Să descopăr legendele locurilor… Aș! Lucrurile acestea îmi dau poftă de viață! Datorită lor am pornit în călătoria pe meleagurile poporului de la care învăț. Aventura m-a adus acum în capitala Banatului!

Timișoara este genul de oraș care îți pune roțile simțurilor în mișcare! Oamenii, locurile și istoria lor nu te lasă să stai degeaba. În noianul de informații, tot povestea mă ajută să răzbesc! Mai ales, când vine de la un om născut cu darul povestirii.
Iată că bicicleta m-a adus în locul unde generații de studenți s-au format în domeniul literelor sub îndrumarea sa. În forfota amiezii, nu mi-am dat seama că am trecut pe lângă un domn în vârstă care mă aștepta pe trepte.
Ochii îmi rătăceau pe culoarele facultății, în căutarea vestitului povestitor, profesor și scriitor, în același timp.
-Ai pierdut ceva tinere?
O voce gravă, dar foarte plăcută, cu variații la fiecare cuvânt mă face să mă întorc.
-Domnule profesor! Exclam eu. Nu îl mai văzusem niciodată dar intuiția îmi spunea că el era! Mic de statură, cu privirea pătrunzătoare, lansă spre mine un zâmbet carismatic.
-Ai trecut iute pe lângă mine, zise el ștrengărește. Hai să mergem într-un loc potrivit pentru o poveste.
O sală-amfiteatru, spațioasă și goală ne aștepta. Câteva scaune s-au oferit voluntare să ne sprijine.
Pentru câteva secunde am ascultat discursul gălăgios al liniștii care domina scena.
-Ce a fost mai întâi, zic eu spărgând tăcerea, pasiunea pentru literatură sau pentru istoria acestor meleaguri?
-În mod sigur, literatura! Ziggy, ea vine din nevoia de bază a omului de a comunica.
Vocea îi devenise și mai melodioasă. Ochii scăpărau un licăr de satisfacție.
– Așadar acestea sunt simptomele entuziasmului la un om îmi spun în gând.
Profesorul își reluă șirul ideilor:
– Comunicarea face diferența dintre Homo Sapiens, specie din care facem toți parte și omul din Neaderthal, strămoșul nostru. Acesta din urmă nu a lăsat nicio urmă culturală. Homo Sapiens este cel care a povestit prima dată.
– Cum? Intervin eu brusc.
– Pictau primele animale pe pereții peșterii și își înmormântau semenii vopsindu-i întâi cu roșu, culoarea vieții…a sângelui.
Vorbele sale stârneau focul imaginației, care mă purta deja în acele vremuri, demult apuse.
Mă lăsă puțin să rumeg efectul primei povești și continuă:
– Ziggy, această chemare a omului vechi s-a trezit și în mine, când eram un puști de 6-7 ani. Dar, nu prin vorbe mari ci prin povești simple ale babelor din Lipova, locul copilăriei mele . Așa de mult îmi plăcea să stau le ascult poveștile…
Multe din acele întâmplări din copilărie m-au inspirat să scriu proză mai târziu. Toți trăim în poveste, numai că unii nu-și dau seama!

Râdem amândoi.

Profesorul s-a folosit de aceeași cheie “povestea” ca să îmi deschidă porțile vieții sale. Așa cum îi place să spună, literatura nu este altceva decât surprinderea gândurilor, trecătoare, în scris.
De-a lungul carierei sale, nu s-a sfiit să folosească aceleași chei-literatura și povestea pentru a scrie despre istoria orașului.
– Sunt și voi rămâne un om de litere Ziggy. Iubesc însă istoria Timișoarei. Este un oraș al etniilor și al asedierilor succesive( maghiară, otomană și austriacă).
Vocea lui umplea în sala spațioasă.
– Timișoara a fost chiar și un oraș al martiriului, spuse el, continuând cu povestea lui Gheorghe Doja, ucis în cel mai crud mod( așezarea, de viu, pe un scaun de fier încins în foc).
Se așternu tăcerea.
– Dacă vrei să cunoști o altă parte a orașului, mergi în cimitirul evreiesc. Acolo sunt morminte vechi de sute de ani.
Vocea lui se subția într-o șoaptă jucăușă, ca unui magician
– Cel mai vechi mormânt este al unui medic evreu, sefard, din Constantinopole.
Ridic puțin din umeri, căci nu știam ce înseamnă.
Tonul în care se amestecau blândețea și fermitatea continuă:
– Sefarzii, sunt evreii veniți din Spania. Au venit în Imperiul Otomanilor, cu acordul sultanului.

Eram captivat de poveștile sale, un dans între literatură și istorie.
– Bună seara domnule profesor!
Vocea unei tinere studente fu înghițită de mărimea sălii.
Alte voci de tineri se auzeau rând pe rând. Era vremea unui cenaclu literar între profesor și studenții săi.
M-am retras într-un final, cu sufletul plin de poveste, umor și istorii ale Timișoarei.
– Până la urmă în fiecare se ascunde un mic povestitor, îmi spun în timp ce mă avântam cu bicicleta, din nou, pe străzile aglomerate ale orașului. Cele auzite despre evrei mi-au deschis calea către Comunitatea Evreilor. O nouă faţetă a oraşului avea să mi se arate!

Echipa Zig Zag prin România