Ceea ce nu folosești, pierzi!

După experiența inedită din Vinga am mers, așa cum îmi promisesem, pentru un popas la hanul din Păuliș. Aerul de podgorie, somnul și mersul desculț mi-au refăcut forțele.
Următorul obiectiv din agenda mea era să ajung în satul Barațca, la conacul ce aparținea odată bogatei Birtolon.

– Astăzi conacul nu e locuit iar buruienile l-au năpădit. A fost cândva nestemata Barațcăi, adăugă un drumeț care mergea în aceeași direcție cu mine.
Bicicleta a fost iarăși un partener de nădejde! M-a dus repede la conac, alimentându-mă în același timp cu multă energie.
La intrarea în Barațca, un câine negricios, cu pete albe, se apropie de mine. Acea blana scurtă și strălucitoare. Cu ochii mari și umezi era curios să mă cunoască.
– Pot eu să mă împotrivesc? îi spun amuzat necuvântătoarei. Când am lăsat bicicleta jos, câinele era în culmea fericirii. A sărit să mă îmbrățișeze de parcă nu ne-am văzut de ani buni.
La un moment dat câinele a devenit serios, ca și cum mi-ar fi spus: Băiete, hai ș-om mere la drum! Apoi a început să mă certe cu un lătrat.
– Bine voinicule! Așa te voi numi de acum încolo. Am încredere în tine! Hai să mergem!
Câinele atât aștepta. A zbughit-o pe o stradă iar eu după el cu bicicleta.
Am fost surprins să văd că Voinicul m-a condus chiar către obiectivul meu: Conacul familiei Birtolon.
La prima vedere am tins să-i dau dreptate străinului. Conacul părea o ruină abandonată. Voinicul însă era activat! A început să latre ca și cum mi-ar fi spus: Hai cu mine!
Printre camerele dărăpănate am ajuns în cramă, unde se aflau butoaie cu vin în ele!
Voinicul era și mai alarmat. Lătra de zor în fața unui butoi.
– Ce e băiete? Ce vrei să-mi arați?
Nu rostesc bine vorba, pentru că văd lângă butoi o plăcuță inscripționată pe care scria cu litere mari: ceea ce nu folosești, pierzi!
Voinicul se mai liniștise.
– Ah, deci asta era…Oare ce o fi vrând să însemne.
Un gând îmi fulgeră mintea.
– Stai așa, conacul Birtolon e un exemplu al acestei zicale. Conacul strălucea cândva, dar acum se pierde ușor ușor, înghițit de ierburi.
Câinele mă fixa cu privirea.
– Mai e ceva?
– Câinele latră.
– Adică orice abilitate sau trăsătură de caracter pe care nu o folosesc o pierd…Îmi revenea în minte episodul de la Castelul Bohuș când Slavici, Monția și soții Bohuș mi-au dăruit abilități pentru călătoria mea.
Asta înseamnă că trebuie să le exersez și să le folosesc. Îți mulțumesc voinicule!
Câinele îmi sări în brațe fericit. După ce am fotografiat conacul din mai multe unghiuri m-a însoțit până în locul unde ne-am întâlnit. Acolo s-a făcut nevăzut într-o curte.
– Mulțumesc!, șoptesc eu, surprins de felul în care unele mesaje ajung la mine.

M-am întors la han, urmând ca a doua zi să merg spre Lipova, un oraș plin de istorie și simboluri!