Mănăstirea este un edificiu al arhitecturii vechi și al manuscriselor latine sau slavone începând cu secolul al XIV-lea. Dar acest tezaur al patrimoniului românesc nu-ți oferă doar istorie. Pe teritoriul său circulă două legende absolut uluitoare.
Una dintre legende se referă la inima de piatră și sicriul poziționat la intrare. Se spune că odată, demult, a trăit un călugăr pe nume Metodie. Acesta își hotărî singur drumul în viață, dar mama sa nu era de acord cu alegerea fiului. Tare amară i-a fost inima când a auzit acestea, iar din supărare a refuzat s-o mai asculte și i-a spus că pentru el, mama sa nu mai există. Auzind acestea, femeia s-a supărat foarte. L-a blestemat pe Metodie, chiar la intrarea în așezământul monahal, ca atunci când va muri, țărâna să nu-l primească, la fel cu el nu și-a primit mama în sufletul său.
Mulți ani trecură și întâmplarea fu uitată. La moartea călugărului, însă, sicriului în care îi era așezat trupul nu rămânea îngropat în pământ, ci mereu ieșea la suprafață. Ce se putea face? Oamenii din acele vremuri au hotărât să îi construiască un mormânt din piatră la suprafața pământului, astfel că mortul să-și găsească odihna veșnică.
Astăzi, pe zidul mănăstirii este așezată o inimă de piatră reprezentând inima împietrită a călugărului. Se mai spune că, dacă îți apropii suficient de mult urechea de inimă, poți auzi bătăile lui Metodie.
Cea de-a două legendă ți-o voi dezvălui în rândurile ce urmează. Citește-o cu atenție, căci vorbește despre cum a ajuns să fie clădită Mănăstirea Hodoș-Bodrog.
[mashshare]
Hodoronc-tronc prin Hodoș-Bodrog
După întâlnirea mea cu viermele, am căutat să revăd unul din încăpățânații mei veri de gradul al doilea. Îmi amintesc de el de când aveam doar o lună. Venea la mine și ne jucam deseori cu mingea. De fiecare dată el o desumfla și trebuia să fabricăm una nouă din nori, țipăt de elefant și pânză de bronz. Era destul de ușor să facem rost de nori, pentru că eram înconjurați de ei. Mai greu erau restul, dar n-em descurcat de fiecare dată.
Când aveam vreo 5 luni, s-a pus în fața unui elefant, i-a luat trompa și și-a băgat-o în urechi. A fost atât de amuzant. A vibrat ca un telefon vechi tot timpul până acasă, până a descărcat țipătul de elefant din timpanele sale în pânza de bronz. Apoi am înfășurat sfera în nori și a devenit imediat săltăreață. Da… Am avut momente hazlii împreună. Iar acum, că am ajung în Lunca Mureșului, mi-am zis să-l caut. Știu că ultima dată, când ne-am luat „la revedere”, îmi zicea mie ceva de niște văcari orbi. Nu l-am înțeles, dar i-am urat drum bun.
Cum mă plimb prin preajma mănăstirii Hodoș-Bodrog, hodoronc-tronc, sunt răsturnat în iarbă de o lovitură pe cinste din laterală.
– Ce s-a… Taurule! Ce-i cu tine? Era să mă dărâmi de tot, spun eu în timp ce îmi curăț hainele.
– Ziggy, mă bucur să te văd, dar nu vorbi așa tare. S-ar putea să ne audă cineva.
– Dar ce e cu tine? De cine te ascuzi?
– Ia, vino mai aproape aici, și mă trage într-un tufiș, sub umbra deasă a unor copaci care ne făceau să dispărem complet din raza luminii.
Dintr-o dată, îl aud râzând. Răsul său specific când a făcut vreo boacănă, sau vreo glumă din aia de cornută încăpățânată.
– Ziggy, vai, Ziggy, începe el printre hlizeli, să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat. M-am dat drept taur de turmă, știi? Și mergeam la păscut în fiecare zi cu celelalte vite. Eram imposibil de depistat. Imediat m-am adaptat, doar mă știi. Am mai vorbit cu o vacă, două, nee… Plictisitoare. Monotonie, nimic provocator, mă-nțelegi? Ei și, după am frecat iarba așa vreo zi, două, m-am decis să ma pun pe treburi serioase. Știi, Maica mi-a cerut favorul ăsta, așa că m-am pus pe săpat. Șase zile la rând am tot săpat, izolat de turmă, așa cum mi-a poruncit Maica. Și când devenea săpatul mai cu spor, vitele și văcărița „hai acasă!”. „Ce acasă? era în mintea mea. Toată ziua doar ați molfăit și voi vreți acasă?” Blege! Blege, blege, Ziggule! No, și să vezi întâmplare. În cea de-a șaptea zi m-am enervat așa de tare că am împuns-o pe văcăriță. Ea, săraca, n-avea nici o vină, dar așa m-am înfuriat, de n-am mai știut de mine. Știi cum a căzut, Ziggule?! râde taurul. Vai, s-o fi văzut… Lemn, Ziggule, lemn betonat.
Potopul de lacrimi începuse. Râsul său era de neoprit când începea. Trebuia pur și simplu să-l lași să se consume. Și asta, nu era tot. Întâmplarea cu văcărița era doar începutul.
– Și asta nu e tot. Întâmplarea cu văcărița e doar începutul, continuă el după cum prevăzusem. Văzând acestea, ceilalți văcari au început să alerge după mine. Și ce i-am mai alergat!… Până când unul, mai deștept, nu știu cum face de sare pe mine și mă taie sub gât. Singurul meu regret că nu l-am mai putut călări oleacă, așa cu gâtul tăiat cum eram. Dar ar fi fost prea de tot. Așa-i? M-am cumințit, vezi? și se uită la mine cu ochii mari, cerând apreciere.
Dau din cap tăcut și îl las să continue:
– Ei, am rămas sângerând pe iarbă, în timp ei, curioși, în sfârșit descoperiră icoana cu Fecioara Maria și Pruncul ei Iisus. Binențeles că s-au minunat vreo 3 ore după ce au scos-o la suprafață și au hotărât să-mi taie capul de tot și să îl expună ca dovadă a celor întâmplate. Spune și tu… Dacă nu fusesem în ziua aceea la o restructurare de oase, ar fi fost un cap de oaie acolo, nu de taur puternic cum sunt eu. Dar, totul s-a sfârșit cu bine și asta e ceea ce contează. A! Am uitat să-ți spun. M-am ales și cu un nume nou. Ești pregătit?… Hodoș. Cică provine din slavul „hudus” și înseamnă sărbătoresc, maiestuos. Nu-i condamn că mi-au pus numele ăsta. Nu mi-e rușine cu el deloc, știi?
– Taurule, ești dus cu pluta de tot! spun eu amuzat și cu prietenie.
– Dacă Maica a spus, eu am executat, Ziggy, zice el cu un ton serios.
– Da, completez eu, dar în stilul tău unic și inconfundabil.
Râdem amândoi, după care îi povestesc și eu ce-am mai văzut și ce-am mai aflat.
Ceea ce Taurul nu mi-a spus sau nu a știut și am aflat apoi, e că oamenii au găsit și un sac plin cu galbeni de aur. Acesta a fost un semn pentru ei să construiască Mănăstirea Hodoroș-Bodrog, cu altarul chiar în locul în care au găsit icoana. Interesant este că banii s-au terminat înainte de a finaliza și tencuiala de la ultimul perete. Astfel, o dilemă se naște: până în ziua de astăzi, nimeni nu-și poate explica de ce fiecare tencuială pe care au pus-o, cumpărată cu alți bani, nu a rezistat pe acel perete, ci a căzut.
- Îmbunătățește-ți strategiile de business la TopHotel Conference 2024! - aprilie 17, 2024
- Înscrierile în competiția TopHotel Awards 2024 sunt deschise! - martie 5, 2024
- Industria ospitalității se reunește la TopHotel Conference & Awards 2023! - mai 19, 2023
Leave A Comment