Vântul turbat de la Mănăstirea Sfintei Cruci

Eram lângă Cetatea Oradei când am scos harta și cărțile mele din straiță. De aici, din inima veche a orașului urma să-mi planific următoarea destinație pe meleagurile poporului de la care învăț.

-Ce-ar fi să schimb tactica astăzi? Să merg pe un traseu în afara orașului către un loc mai liniștit. Așa o să mă încarc cu gânduri noi pentru zilele ce vor urma.

Observ că în apropierea orașului era trecut un obiectiv cu o poveste interesantă: Mănăstirea Sfintei Cruci care are două biserici, una de zid și una de lemn, distrusă de un vânt puternic și mutată aici ulterior,

-Aici voi merge, spun eu încântat de cele aflate. Pare un loc numai bun pentru un moment de meditație.

Îmi strâng lucrurile iar cu fesul îndesat pe cap purced spre destinația propusă. Pe măsură ce ieșeam din oraș zarva se micșora, iar drumeții erau din ce în ce mai puțin. Câțiva nori stăteau laolaltă într-un colț de cer, gata să-și dea mâna în caz de atac.

Turla cea mare a mănăstirii se vedea în depărtare. Eram pe jos, privind vegetația încă amorțită de jugul iernii. Ici acolo, copaci tineri înmuguriți îmi dădeau de veste că vremea cucoanei albe și geroase era pe ducă.

La un moment dat, văd că Soarele nu mai reușea să facă față asaltului de nori plumburii. Curând tot cerul era acoperit de o pătură cenușie.

-Ce o fi și cu vremea asta ciudată ? constat eu auzind pe lângă asta un șuierat care se apropia de mine.

Curând  văd un vârtej care venea amenințător spre mine.

Iar ca ciudățenia să fie și mai mare vântul prinse a vorbi pe graiul meu:

-Cine ești tu străine ? întrebă el tăios uitându-se să vadă cum reacționez.

Știam că dacă fug va veni după mine. Am ales să rămân calm.

-Eu mi-s Ziggy, un tânăr cocon din orașul celor șapte coline. Am venit să gust din liniștea Mănăstirii Sfintei Cruci.

-Măi dar hotârât mai ești tu, râse batjocoritor vârtejul care parcă avea chip omenesc. De ce tocmai acolo ?

-Vreau să văd bisericuța din Corbești care a fost distrusă de un vânt năprasnic și pe surata ei mai mare din zid făcută.

Strania creatură pufni în râs.

-Puștiule, eu sunt acel vânt care a distrus amârata aceea de construcție. Ce m-am bucurat când am văzut-o la Pământ. Trebuia să fi văzut fețele descurajate ale oamenilor. Mai bine îți vezi de drum că de nu te trântesc de nu te vezi și praful se va alege de tine.

-Nu primesc propunerea ta vântule. Merg acolo cu gând curat iar tu n-o să mă oprești.

-Ia să vedem noi dacă după câteva rafale mai ești tot atât de viteaz. Râsul său era din ce în ce mai strident.

Vârtejul se rotea și mai tare pe lângă mine, prinzând în ghearele sale lacome bucăți de lemne și arbuștii de pe marginea drumului. Mi se făcuse frică dar știam că trebuie să fac ceva repede ca să scap cu bine.

Am luat-o la goană înainte, spre mănăstire dar dându-mă mai în dreapta drumului ca să evit vârtejul. Văd un copac bătrân, cu un trunchi gros și o coroană falnică. Era un stejar.

-Ziggy, mă strigă el, vino repede la mine.

Atât de tare șuiera vârtejul încât nu am stat să mă gândesc de două ori.

-Iute, murmură copacul, ascunde-te în scorbura mea. Mă ocup eu de restul.

Intru în scorbura copacului și mă pitesc în poziția unui nou născut, strângând straița la piept.

-Răzgâiat mic ce ești, urlă vântul furios, crezi că ai să scapi așa ușor?

Vântul sufla tot mai tare.

-Pleacă de aici vânt turbat ce ești, răspunse stejarul. Lasă băiatul în pace! E în grija mea. Nu ți-a greșit cu nimic.

-Ai să plătești scump stejarule! Rânji el.

Vântul se năpusti asupra stejarului dar acesta era atât de gros și puternic. Câteva crengi uscate se rupseră. Vântul își pierdea puterile.

-Ați scăpat voi doi astăzi!  Dar mă voi întoarce, spuse vântul care se vedea subțiat de razele Soarelui, proaspăt apărut pe cer. Norii se îndepărtau.

Mai liniștit acum, ies afară din scorbură și privesc copacul bătrân cu recunoștință.

-O, stejarule, mi-ai salvat viața. Cum aș putea să-ți mulțumesc?

-Un mulțumesc e de ajuns. Eu mă bucur că ți-am putut fi de folos. Acel vânt turbat și-a învățat lecția. Uită-te la Soare Ziggy! El nu spune niciodată Pământului, după atâtea milioane de ani: îmi ești dator! Uită-te ce face o dragoste ca asta. Mie îmi dă viață, iar ție îți face posibilă mai departe călătoria.

Ochii mi se umplură de lacrimi. Îmbrățișez  stejarul!

-Dragul meu Ziggy. Ești curajos iar asta te va duce departe. Să mergi înainte cu încredere, chiar și atunci când pe cerul vieții tale, norii sau vântul te vor încerca cum au făcut astăzi. Dacă te gândești la Soarele care se află dincolo de nori, mereu strășucitor, vei găsi inspirația să depășești orice provocare.

-Îți mulțumesc stejarule pentru lecția acesta. Voi merge mai departe spre mănăstire iar mesajul tău îl voi duce mai departe peste tot unde voi merge.

-Așa să faci Ziggy! Rămâi cu bine!

Merg mai departe spre Mănăstirea Sfintei Cruci. Liniștea de acolo făcea ca întâmplarea de mai devreme să pară că nici n-a fost vreodată. Mă așez în fața bisericuței de lemn, distrusă odinioară de vântul turbat.

Zâmbesc.

-Și tu ai avut curajul să reziști lui! Ai fost dezmembrată dar iată că ești aici acum. Am rămas apoi în liniște mulțumind pentru tot ce trăisem în ultimele ceasuri.