Haiducii de pe vârful Izoi

Hanurile din Țara Zărandului m-au încântat cu nenumărate povești și multă, multă ospitalitate din partea hangiilor. Cele mai multe istorisiri le-am auzit la hanul Moara cu Noroc. Pe aici trec foarte mulți drumeți și vorbesc despre tot felul de locuri care mai de care mai frumoase.

Într-o zi stăteam la masă și serveam din bunătățile zonei. Tocmai eram servit cu vestita plăcintă întinsă și ascultam ce se vorbește în jur. Un călător venit de departe le spunea celor de aici despre frumusețea munților din zonă. Descria atât de frumos pădurile dese, copacii bătrâni și priveliștea ca de poveste încât mă făcea să vreau să plec chiar atunci spre acel loc. Nu a mai stat mult și a plecat mai departe pe drumul lui. M-am dus la hangiu și am întrebat:
– E departe locul despre care povestea cel care tocmai a plecat?
– Nu e foarte departe dar trebuie să pleci devreme ca să ajungi acolo.
Nu am așteptat până a doua zi și fiindcă soarele era încă sus, mi-am spus că încă am timp. Am plecat la drum și nu după mult timp am început să urc pe munte. Nu părea prea abrupt așa că am grăbit pasul. Am mers și tot am mers dar nu ajungeam. Acum înțelegeam de ce spunea hangiul de la moară că trebuie să plec devreme. Se referea la dimineața devreme.
Într-un final am ajuns. Destul de obosit și lihnit de foame eram chiar la baza vârfului. Deși soarele se apropia de asfințit am decis să urc până sus înainte să mă întorc. Când am ajuns în vârf am văzut un grup de bărbați în jurul unui foc. M-am bucurat sperând că voi găsi ceva de mâncare la ei.
– Amu ce-i cu tine aici pruncuț?! spuse unul dintre ei.
– O fi trimis de moșier să ne afle ascunzătoarea. Să-l legăm! zice altul, mai ursuz.
– Pune mâna pe el! strigă unul mai negru.
Nici nu mi-am dat seama când m-au legat. M-au pus lângă un copac și m-au luat la întrebări. După ce m-au căutat prin buzunare și straiță s-au convins că nu-s de-al locului și m-au dezlegat.
– Hai să mâncăm ceva pruncuț! Avem de discutat!
– Trebuie să ne juri că nu vei spune la nimeni de întâlnirea asta. spune altul.
– Ai fost aici dar ni ai văzut nici picior de om! S-a înțeles? strigă la mine acela mai negru.
– Bine, nu v-am văzut niciodată! spun eu, puțin speriat.
Noaptea își intrase deja în drepturi și nu mai aveam cu să mă întorc spre han. Mi-au dat să mănânc și am adormit lângă un copac, aproape de foc. Nu știu ce s-a întâmplat în timpul nopții dar m-am trezit de câteva ori și i-am văzut cărând spre pădure câteva cufere grele. Nu știu cu ce erau dar gândul mă ducea numai la aur și bijuterii.

A doua zi, m-am trezit odată cu soarele. Eram singur pe acel vârf. Rămăsese doar urmele focului și iarba culcată pe alocuri. Am aruncat o privire în jur dar mai de teamă să nu mă întâlnesc din nou cu ei, mai de teamă să nu mai înnoptez încă odată prin pădure am pornit spre han. E ultima dată când urc pe munte singur fără să știu cât fac până sus.