Farmecele dragostei

Vântul de primăvară adia plăpând crengile de salcie care se legănau în reluare printre razele de soare. Vremea îmi povestea despre o iubire veșnică…

S-a născut în vremea de demult, o fetiță cu părul de aur. Părul ei strălucitor radia atât de tare în lumina soarelui, încât orbea pe oricine vedea numai răul din viață și limpezea ochii celor ce trăiau sub influența vrăjilor sau deochiurilor. Fetiței îi plăceau multe lucruri, dar îi plăcea în mod special să se joace cu florile. De aceea, părinții ei au aranjat o grădină plină cu flori de toate soiurile și culorile, mai puțin una – galben-auriu. Ori de câte ori fetița mergea să se joace în grădină, toate florile radiau în prezența ei, căci prin culoarea părului ei completa paleta de culori. De altfel, flori de culoarea părului ei nici nu existau în acea vreme.

Anii trec și fetița cea mică și zglobie se transformă într-o domnișoară înaltă, subțire și mai frumoasă decât tot ce era mai frumos în lume. Pielea-i albă ca laptele de la sânul mamei era atât de fină, încât aveai impresia că poți trece prin ea, ca printr-un nor. În plus, rochiile sidefii cu dantelă pe care le purta zi de zi, amplifica această senzație. Părul ei crescuse lung și ondulat, până-n talia-i îngustă, străluncind atât de puternic încât cuprindea o vale-ntreagă cu prezența ei. Prezența ei…

Pe cât era de luminoasă și ușor de observat, pe atât era de misterioasă. Căci nu v-am spus despre ochii ei. Ochii erau singurii care contrastau cu aspectul ei angelic. Printre firele aurii, panglicile albe de la rochie și pielea-i transulcidă, puteai distinge, dacă reușeai să te apropii de ea, două sfere negre, care adânceau trăsătura ei umană – pasiunea. Da, dorința, energia lui ”a vrea”. Deoarece, fiind atât de luminoasă, puțini bărbați s-au putut apropia de ea. Iar cei care au făcut-o, au sfârșit nebuni.

Deși părul o proteja de farmece, vrăji sau deochiuri, inima ei râvnea după acea energie diferită, necunoscută și misterioasă a bărbatului.

–  Când te voi cunoaște, oare, minunatule? medita tânăra printre crengile de salcie de la lac, ce era în apropierea casei ei.

În tot acest timp, la capătul celălalt al lumii, un bărbat disprețuia dragostea și atâta inimă cât avea, nici pic nu o arăta omului la nevoie. În ciuda aspectului său fizic, care era mai frumos decât tot ce era mai frumos în lume, sufletul îi era hain și amar. Mult timp localnicii l-au suportat așa cum era, găsind tot felul de scuze pentru comportamentul său. Dar, așa cum orice lucru forțat nu rezistă mult, legătura dintre bărbat și comunitate s-a frânt. El a fost alungat în lume, pedepsit să colinde pe alte tărâmuri, unde și acolo s-ar întâmpla aceeași poveste. La un moment dat, în timp ce bărbatul nostru își răcorea setea într-un lac, la umbra sălciilor leneșe, o hoașcă de babetă dă peste dânsul și îi fură răutatea pentru ea. În loc, îl farmecă să se îndrăgostească de propria lui frumusețe și așa să rămână pe veci.

Lăsat leșinat lângă lac de hoașcă, tânărul bărbat se trezește ca lovit de o turmă de cerbi, înconjurat de câțiva localnici din zonă care dau imediat de veste tuturor despre noul venit. Știți cum e cu veștile… Circulă atât de repede, încât ajunge și la urechile tinerei fete.

– Un bărbat frumos, mai frumos decât tot ce e mai frumos în lume a ajuns pe meleagurile noastre? întreabă fata mirată, surprinsă, dar și ușor încântată de neașteptatul eveniment.

Tânăra noastră își ia repede cea mai frumoasă rochie cu dantelă și își piaptănă părul, pe care îl prinde într-un coc frumos, ornat cu flori, ca lumina sa să fie mai slabă, atât cât să îi permită bărbatului să o privească în ochi.

Nu mai are sens să spun că întâlnirea dintre cei doi a produs efecte cum nimeni n-ar fi crezut vreodată. Puși față-n față, tot ce vedea bărbatul în ochii fetei era propria lui reflexie, iar tot ce vedea fata era un bărbat mai frumos decât tot ce era mai frumos în lume.

Așa și-au petrecut ei ore din viață, până ce părinții fetei hotărăsc să îi căsătorească. Odată cununați, viața lor nu putea fi mai perfectă. Amândoi erau îndrăgostiți lulea… de o minciună. El se vedea pe el în ochii ei, iar ea vedea o iubire care nu era defapt. În tot acest timp, tânăra și-a purtat părul prins în coc, iar zi de zi cei doi petreceau ore întregi privindu-se în ochi.

Într-o noapte, pe când îndrăgostiții dormeau, o siluetă neagră și rotundă trece prin grădină, deschide geamul și intră în camera fetei, singura ce lumina în întuneric. Era hoașca de babetă, îmbrăcată într-o mantie neagră, cu gluga bine trasă pe ochi, ca să nu o atingă strălucirea aurie din părul despletit al fetei. Bătrâna nu avea ce rău să ia de la tânără, în schimb, moartea ei aducea răutăți destule cu care să se hrănească. Așa că scoase cuțitul și, chiar înainte să o atingă cu el în inimă, tânărul, obsedat de el însuși, nemaiputând să doarmă, năvălește în cameră.

Ce credeți că s-a întâmplat mai departe? Lumina puternică ce radia din părul fetei limpezește ochii tânărului bărbat, care se trezește buimăcit din vraja malefică a vrăjitoarei și vede lucrurile așa cum erau. Se repezește la cotoroanță, îi aruncă cuțitul din mână, o trage aproape de fata adâncită în somn și o sugrumă cu părul ei de aur. Hoașca arde în țipete îngrozitoare și se evaporă într-un fum negru-verzui pe geam afară.

Frumoasa fată se trezește după ce se așterne liniștea și își zărește hoțul stând în fața geamului, privind la grădină. Bărbatul se așează lângă ea și îi povestește tot ce s-a întâmplat.

– Vai de mine, exclamă fata, dar este e și rău și bine. Iată, acum mă vezi pe mine și mă poți privi fără să înnebunești, căci părul meu ți-a lipezit ochii și tot ce vezi e bine văzut.

Urmează o pauză între cei doi, la care fata continuă sfios:

– Spune-mi, mai vrei să fii soțul meu, acum?

– Iubito, aș fi încântat să te cunosc în fiecare zi. La fiecare răsărit de soare, să te descopăr ca pentru prima dată.

Cei doi s-au luat de mâini și s-au sărutat timp îndelungat. După ce timpul lor a trecut și pământul i-a adăpostit în adâncurile veșniciei, flori galbene-aurii au început să răsară din mormintele lor, până ce câmpuri întregi au fost însămânțate cu simbolul iubirii lor.

Astăzi, ori de câte ori trec pe lângă o astfel de floare, aud oamenii numindu-le narcise, miros un parfum puternic, dulce și simt o căldură plăcută în ochi ce-mi coboară până-n inimă. Și cu asta am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-șa.