Un mesaj de la daci

Călătoria continuă, iar pașii mei se opresc pe tărâmul unei foste cetăți dacice. Glorioși erau strămoșii acestor plaiuri. Multe ritualuri în armonie cu natura săvârșeau. Acum, au mai rămas din aceste ritualuri, cum au mai rămas din aceste ruine – aproape nimic, doar câteva urme.

Îmi fac loc prin iarbă și mă întind sub cerul liber de la vremea amiezii. Ascult păsările cum ciripesc dulce prin pădure și foșnăitul crengilor proaspăt înmugurite. Vânticelul îmi legăna ușor firele de păr ce se afișau înafara fesului și puteam distinge notele unei întâmplări trecute…
Vedeam în jurul meu, așezați într-un cerc, bărbați, femei și copii, toți cu brațele ridicate către cer și cu ochii închiși. Erau liniștiți și parcă pluteau deasupra pământului. La un moment dat, își împreunează mâinile în jurul pieptului și rămân așa nemișcați. După care, într-o expirație colectivă, constantă, își desfac brațele, cum se deschide o floare în lumină, descoperindu-și vulnerabil trunchiul. Odată relaxate pe lângă corp, mâinile iar urcă către cer, de parcă ar îmbrățișa aerul cu totul…
Dintr-o dată, amurgul se transformă în răsărit și puteam vedea globuri de lumină strălucitoare, rozalie, făcând punți de la soare către fiecare om împarte ce-și desfăcea brațele. Mi-am putut da seama că acesta era un gest de primire al acelori globuri de lumină.

Chipul oamenilor radia de bucurie. Privind această scenă, înăuntrul meu izvora un sentiment de iubire nemaitrăit până acum. Tot corpul îmi era inundat de o căldură blândă, parcă vindecătoare. În stupoarea mea, mi-am mobilizat trupul și m-am ridicat de pe pământ ca să aproprii de unul dintre bărbații, care acum inspira în ton cu ceilalți, în timp ce-și urca mâinile către cer, ajungând din nou în aceeași poziție în care i-am găsit. Dar mișcările îmi erau lente, de parcă timpul ar fi curs mai încet, încât nici bine nu îl ating pe bărbat, că cerul din jurul meu se pierde ușor-ușor în contur și formă.
Mă regăsesc în plin amurg, înconjurat de același peisaj pe care îl văzusem prima oară când am ajuns aici. Se pare că spiritele din aceste locuri au vrut să-mi transmită ceva. Un mesaj destul de clar.

Oare acesta era un ritual dacic de salut al soarelui, dis-de-dimineață, de la prima secundă a răsăritului? Oare cât de mult conta să fie la răsărit și nu la amurg, de exemplu? Mă întreb, mișcarea mâinilor semnifică ceva mai profund decât o simplă îmbrățișare a aerului? Dar acele globuri rozalii de lumină ce coborau în corpul oamenilor? Să fie asemănător sevei pe care și-o trage copacul din pământ, doar că oamenii aceia o preluau din soare?… Multe mistere mai rămân de descoperit…