Fântâna Cinetică din Reşiţa îşi dezvăluie secretul

În drum spre Reşiţa, reşedinţa Caraşului, mi-am făcut temele cât de bine am putut. Mi-am ticsit straiţa cu hărţi, imagini şi cărţi despre meleagurile ce aveam să le vizitez. Drumeţii picurau informaţii despre ce se întâmplă în prezent cu judeţul numărul 8 din periplul meu.

În cercetările mele, valuri de frustrare mă loveau când vedeam simboluri trecute lăsate în paragină. Mi-am muşcat buzele… În definitiv, voiam să descopăr frumosul în fiecare loc prin care mergeam. Din teancul de fotografii o poză cochetă ieşea în evidenţă: Fântâna Cinetică, simfonia lichidă cu iz industrial. Prima mea locaţie de vizitat era stabilită!

Am ajuns în Reşiţa pe la miezul nopţii! Eram atât de frânt de oboseală, încât patul moale de la han a fost cea inspirată alegere.

A doua zi, ochii refuzau să mi se deschidă. Cufundat în aşternutul alb cu miros de curat trăiam o dulce amorţeală. Aerul cald, împins cu forţa în cameră de vânticelul molcom, se juca prin barba mea. Era semn că Reşiţa mă chema afară s-o explorez! Printre primele imagini care rulau pe ecranul minţii apărea Fântâna Cinetică interpretând faimoasele simfonii lichide.

O oră mai târziu, m-am trezit în Piaţa 1 decembrie, în centrul căreia trona Fântâna Cinetică. Căldura devenea apăsătoare, chiar şi de la umbra arborilor care înconjurau opera creată cu dragoste de Constantin Lucaci. Reşiţenii împânzeau piaţa văzându-şi de treburile lor. Nu prea mai eram atent la ei, căci foamea îmi făcea stomacul să vibreze. Încercam într-un fel să o păcălesc! M-am aşezat pe o bancă ca să urmăresc spectacolul lichid.

Cele două talere ale fântânii cinetice nu funcţionau în acelaşi timp. Cel mare, pe care se afla butucul de turbină Kaplan, furnalul din oţel inoxidabil, hiberna. Talerul mic era în plină mişcare. Cele două grupuri cu câte patru piese se întreceau în a biciui aerul încins cu evantaie răcoritoare de apă!

„De ce nu începe şi talerul principal? Vreau să le văd pe amândouă în acţiune. Mi-e foame! Off, ce cald e…” Gândurile acestea se luau la harţă în mintea mea până când n-am mai rezistat! Am scos din straiţă o pungă cu miez de seminţe crude şi banane. Foamea pierdea teren în timp ce mă bucuram de o masă simplă. Pe talerul mic al fântânii, evantaiurile continuau gălăgios. Apa oferea un spectacol gratuit fără să-i pese de caniculă şi nici măcar de ce spun trecătorii.

Deodată, la picioarele mele apăru un porumbel călător care mă privea cu interes. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că aveam în mână ceva ce prezenta mare interes pentru ele: seminţe crude de floarea-soarelui.

– Şi ţie îţi este foame, micuţule?

Porumbelul se apropie ca şi cum m-ar fi aprobat cu însufleţire.

Îi arunc bucuros câteva seminţe, pe care pasărea le înfulecă instant. Mâncam cu poftă şi îi aruncam din când în când miezi, care dispăreau rapid. Gândurile gălăgioase dispăreau treptat… Nu trece mult şi un alt porumbel veni. Apoi, încă doi şi încă doi. Toţi mă priveau insistent sau îmi făceau cu ochiul.

– Bine, fie! îmi spun, privind cum seminţele se împuţinau.

În câteva minute, în faţa mea erau câteva zeci de porumbei care făceau seminţele să dispară. Magie!

– Ei, gata, nu le mai da nimic!

„Nu o să-ţi mai ajungă pentru tine!” îmi spunea insistent un gând.

Mai arunc o mână de seminţe cu îndoială.

– Domnule, îmi daţi şi mie câteva seminţe?

Ridic privirea şi văd un copil al străzii, îmbrăcat prost, dar cu o privire ce scăpăra inteligenţă.

„Să nu-i mai dai nimic, fraierule! O să rămâi fără mâncare!” urlă un alt rând de gânduri.

Totuşi, ce a ieşit din mine a fost un:

– Sigur, ţine palma să-ţi dau!

Am turnat seminţe până când punga s-a golit.

– Mulţumesc, domnule! O să le dau şi porumbeilor. Se vor bucura!

Cu aceeaşi naturaleţe cu care mi-a zâmbit, copilul străzii aruncă în aer mai mult de jumătate din „darul” tocmai primit. Porumbeii ţopăiau şi ciuguleau bucuroşi seminţele.

– O zi bună să aveţi! îmi zise și se depărtă vesel spre cealaltă parte a pieţei.

O lacrimă îmi apăru în colţul ochiului… Gestul simplu al copilului acţionase ca o lupă asupra interiorului meu. Mi-am văzut clar frica de a pierde şi a nu avea destul. Nu aveam nicio justificare, în afară de propria slăbiciune.

Fix în acel moment, din talerul mare al fântânii cinetice, apa a ţâşnit cu o vioiciune aparte spre cer, din „furnal”, piesa centrală. Celelalte piese laterale, rotoarele de turbină Francis, modelau apa în sincron.

Curcubeul se ridică pe la jumătatea săgeţii lichide. Spectacolul îţi tăia respiraţia…

– Ciudat, îmi spun uimit de cele întâmplate în doar câteva minute. Parcă fântana vrea să-mi transmită un mesaj…

Privirea începe să vadă brusc şi ce fac ceilalţi trecători. Un cuplu se fotografia lângă fântâna cinetică. Câţiva copii alergau voioşi pe lângă ea. Din celălalt colţ al pieţei, un pictor o privea cu nesaţ, după care lăsa pensula să se joace pe o planşă montată pe şevalet.

– Aha, am înţeles! E vorba de a dărui! exclam sărind de pe bancă sub privirile surprinse ale unui grup de bătrânei.

Foamea dispăruse!

Fusese nevoie de întâmplarea cu porumbelul şi copilul ca să înţeleg secretul cel mare al fântânii! Ea fusese construită tocmai pentru a-şi oferi darul de preţ trecătorilor. Indiferent cine trecea, opera lui Constantin Lucaci continua să prezinte cel mai frumos spectacol al apei de care era în stare. Răsplata este pe măsură: bucuria oamenilor inspiraţi de frumuseţea ei, fotografii şi chiar atenţia pictorilor, care o imortalizau în acuarelă!

„Aşadar, Ziggy, când dăruieşti cu bucurie întotdeauna vei primi de mult mai multe ori înapoi. Este lege!” îmi şopti în interior o voce părintească.

Îmi observasem frica de a pierde şi cumva, copilul acela m-a făcut să acţionez contrar ei. Răsplata pe care eu am primit-o a fost pe măsură: porumbei şi un copil fericiţi, un spectacol lichid şi o poveste pe care ţi-o ofer cu drag, acum!