A ocolit Pământul până și-a îndeplinit visul

O seară calmă și un cer senin – de asta are nevoie orice navigator, pe timp de noapte. „Dacă ar fi așa până în India, am ajunge mult mai repede!”, își spune în gând Mihai. A renunțat la visul său de a deveni actor și s-a înscris la marină. A renunțat la sunetul aplauzelor pentru a-l asculta pe cel al valurilor. Chiar era o seară cu multe stele pe cer. Ce nu știa era că spre vasul pe care-și plimba alene picioarele, se apropiau zeci de pirați în bărci camuflate și greu de observat. Au venit pe furiș, s-au agățat, în liniște, cu cârlige și aveau și armele cu ei. În câteva minute, s-a instalat agitația. Vasul era controlat de pirații de pe coasta de est din Somalia. S-au dus la comandant și au dirijat echipajul spre o zonă pierdută printre ceață și ferită de razele Lunii. „Aici, lasă ancora aici!”, strigă cu forță unul dintre pirați. Arma din mână îi oferă forță și control asupra vieții comandantului. De fapt, pentru el, nu contează viețile. Banii, bijuteriile, bunurile valoroase – doar astea contează. O lună a stat Mihai Panaitescu printre pirații din Somalia, o lună de sechestru în care tensiunea și teama puneau stăpânire pe el și în care era nevoit să se miște ori să mănânce după cum dirijau pirații. Toate până când libertatea a fost plătită de către armator și ei și-au continuat călătoria spre India.

„Eram fascinat de actorie. M-am pregătit atât de mult pentru teatru, încât, în clasa a XII-a, am ajuns să fiu corijent la câteva obiecte. Am învățat foarte mult în vara aia, pentru a nu rămâne repetent”, își aduce aminte Mihai Panaitescu. Sunt în biroul său din cadrul Teatrului de Artă din Deva, pregătit să-i ascult poveștile. „Părinții mei nu voiau să dau la teatru. Mama mea a complotat cu o actriță, eram la un spectacol și în pauza dintre acte, mama m-a dus s-o cunosc pe actrița care juca rolul principal. Eu o vedeam ca pe o divă, ca pe un om important pe care-l veneram. Dar ceea ce credeam eu, nu corespundea cu realitatea. Am văzut, după cortină, o băbuță care croșeta, care nu avea nimic special în ea. A fost un șoc, o diferență mult prea mare. «Da? Nu mă lăsați să dau la teatru? Atunci mă duc la marină și plec din țară!»” Își aduce aminte perfect cum a spus-o și cum a gesticulat. Reface scena în fața mea. Obrajii i se înroșesc, venele de pe gât ies în relief, iar ochii se agață de realitate și par a ieși din orbite. „Am plecat de acasă și m-am dus la Constanța, la Academia Navală «Mircea cel Bătrân». Acolo am intrat al optulea, deși era o bătălie foarte mare și pe locurile de la marină, așa cum era și la teatru”, îmi spune Mihai Panaitescu. Își aruncă privirea pe tablourile din biroul său și își dă seama că este acolo unde și-a dorit întotdeauna să fie, „la teatru”.

Presiunea regimului lui Ceaușescu de pe umerii unui marinar

În decembrie 1998, își imagina visul de revoluționar dintr-un vas aflat în Egipt. Gândurile lui zburau către soția lui din Timișoara care era studentă. El nu știa care este realitatea din România și era îngrijorat, ba chiar a fost și sechestrat timp de două zile de către străini. Dar, într-un final, a venit Frontul Salvării Naționale și a decis care este starea contractelor, care erau stabilite între țări, dar care urmau să se schimbe după revoluție. „Am ajuns în România. Aveam visuri. Am crezut că se va schimba ceva în țară, dar nu a fost așa. A fost o mare dezamăgire. După vreo șase ani, m-am întors la marină.” Se oprește din vorbit pentru câteva minute și își adună gândurile. „Îmi aduc aminte de șocul pe care l-am avut, atunci când am ieșit pentru prima dată din țară. În România eram închiși și controlați, dar când am ajuns în Belgia am descoperit libertatea. Am intrat într-un bar și am cerut o bere rece. Beam din berea aia și ascultam o melodie – Suzanne Vega – Luka. Acel vers «I live on the second floor» îmi aduce și acum aminte de momentul în care m-am izbit de libertate”, îmi spune Mihai, după care începe să-mi fredoneze melodia.

Văd în ochii lui cum trec mii de imagini în alb și negru. Se oprește la una. În ea, frica de comunism se zbate. „Eram în cel mai mare port din Georgia, Batumi. Am plecat de pe vapor pentru o scurtă plimbare și am pășit, fără să știu, pe teritoriul Uniunii Sovietice. Între timp, și planurile echipajului s-au schimbat. Am văzut cum vaporul se depărta de port. M-am panicat. Am alergat la stația de radio, am dat oamenii la o parte și am strigat cât de tare am putut: «Frațilooor, nu mă lăsați aici!» Nu prea mai aveam nicio speranță”, îmi povestește Mihai. S-a ridicat de pe scaun. Acum este actorul și își joacă propriile amintiri, în fața mea. Simt și eu aceeași spaimă. „S-au întors după mine. A trebuit să semnez foarte multe acte, am fost întrebat cine sunt și de ce sunt acolo, am dat atât de multe explicații. Dacă rămâneam acolo, acum nu mai eram aici.”

Visul tot acasă se împlinește

După atâta activitate pe mare, a venit timpul pentru stabilitate. A ancorat în portul din Constanța și, cu câteva bagaje în mână, s-a dus la Târgu Mureș. Acolo s-a înscris la Academia de Artă Teatrală, la secția de regie și teatru. Spiritul ludic era mult prea puternic și nu putea fi potolit. „Prima piesă în care am jucat a fost «Opera de trei parale» de Bertolt Brecht. Eu eram un preot afemeiat și bețiv. A fost cel mai greu rol. Multe emoții și mulți oameni care se holbau la mine și care așteptau o reacție. M-am blocat total, înainte de a intra pe scenă, mi s-a șters totul din minte. Era o colegă lângă mine și am panicat-o și pe ea. «Acum? Ce zic io?», am întrebat-o. «Nici eu nu mai știu ce să spun», mi-a răspuns ea cu o voce răgușită. Parcă se pregătea să plângă. M-am așezat la o masă și m-am apucat de mâncat, fiindcă așa era rolul meu. Mâncam, mâncam și mă gândeam. Ceilalți tot se uitau la mine și așteptau să spun ceva. Eu mâncam, mâncam… până când mi-am adus aminte replica. De acolo, cred că aveam și o poreclă, dar n-o mai știu.”

Își aduce aminte că a fost extrem de greu să dea viață acestui personaj, fiindcă trebuia să cânte și să danseze în haine preoțești, dar și pentru că a fost primul rol, rol cu care își împlinea visul. Coordonatele și le aduce foarte bine aminte: acum zece ani, pe scena teatrului din Deva, acolo unde este și acum. „Foarte rar urc pe scenă ca actor, mai mult o fac ca regizor. Specializarea mea este teatrul contemporan. În prezent, sunt doctorand și managerul Teatrului de Artă din Deva, un teatru care a stat 22 de ani în renovare.”

Mihai Panaitescu și familia sa

Prezentul este împlinit

Acum, toate sunt așezate așa cum trebuie. Călător, marinar, actor, regizor, artist plastic, fotograf, manager – sunt doar câteva funcții pe care le poartă cu pasiune. Cum am intrat în biroul său, am observat un tablou foarte mare pe peretele din spatele scaunul său, din care o fetiță cu chipul blând și cu o bentiță albă pe cap, mă privește insistent. „Este fiica mea. Eu am realizat tabloul. Acum opt ani am urmat Școala de Fotografie Image Art de la Sibiu. La o lună după ce am terminat școala, am avut și o expoziție. După trei-patru ani, am fost primit în rândul Uniunii Artiștilor Plastici din România. Am avut expoziții în Gabrovo, Bulgaria, și anul trecut la Viena la Teatrul Pygmalion.” În timp ce îmi povestește, îmi arată câteva filmulețe de pe contul său de YouTube. „Sper că nu vă sperie nuditatea. Eu prezint o altfel de artă, o artă contemporană văzută prin ochii mei. Mă inspir din prezentul meu, din familia și din cărțile mele.” Are o familie fericită, deși „din nefericire pentru mine, dar din fericire pentru ei” copiii lui sunt plecați în Danemarca. Băiatul său este arhitect, iar fiica sa a terminat, de curând, liceul și a plecat la fratele ei. L-am întrebat dacă și-ar fi dorit ca unul din copiii lui să-l urmeze, a stat puțin pe gânduri și mi-a răspuns: „Nu cred că mi-aș fi dorit să mă urmeze pe plan profesional. Meseria asta dacă o faci cum trebuie, te consumă. Este ca o lumânare. Noi, artiștii, ne asumăm tot ce este în jurul nostru și, de asta, artiștii trăiesc așa puțin.”

Și-a asumat multe riscuri, dar a și câștigat multe amintiri. În anul 1996, în urma dezamăgirii aspre pe care a lăsat-o Revoluția, a plecat din nou pe mare. Atunci a făcut ocolul Pământului de la est la vest. La Ecuator a avut parte, pentru a doua oară, de botezul marinăresc. „Fie bei apă de mare, fie faci o baie în ulei. Am ales să beau apă de mare. A fost oribil!”, îmi spune Mihai Panaitescu.

Rememorăm zeci de amintiri și, la final, îl întreb la ce nu ar putea renunța, excluzând familia din ecuația asta. „Nu aș putea renunța la citit, îmi place foarte mult să citesc. Este calea mea spre fantastic, visare, spre alte universuri. De obicei, citesc cărți destul de complicate, citesc din gândirile contemporane. Acum, vă dau un exemplu, citesc «Trilogia Culturii» de Lucian Blaga.” Îmi arată cartea și spune că îi pare rău, fiindcă nu sunt studiate sau amintite astfel de cărți și la școală. „Cu toții ar trebui să citim. Tinerilor le recomand să citească povești nemuritoare, să citească Jules Verne, să citească «Crimă și pedeapsă» de Dostoievski.” Facem câteva fotografii și, printre alte discuții, mă invită să particip la premiera scurtmetrajului „Marea cu Sarea”, regizat de el.

Îmi spune că mai sunt multe de amintit: „Încă nu ți-am spus de Misterioasele linii Nazca din Peru, starea de oboseală din China, prima călătorie, care a fost în Casablanca.” Sunt câteva file dintr-un roman ce, poate, într-o zi se va odihni pe rafturile unei librării și sub al cărui titlu va scrie „de Mihai Panaitescu”.