Nu înțeleg de ce … De ce la fiecare apus îmi aduc aminte de cineva…fiecare apus are chipul cuiva desenat în razele lui și învelit în nori.

Fiecare apus scoate o amintire răzleață, o amintire ce îmi face inima să cânte balade de dragoste sau de singurătate.

De ce în apusul de azi i-am văzut zâmbetul jucăuș, care parca îmi șoptea : ”Ai ochii ca două mărgele negre, așa mari și strălucitoare”. Încerc să uit amintirea și mă întorc în camera mea, unde prietena mea citește o carte, liniștită, în pat. Iau laptopul în brațe, sorb ultima gură de cafea și mă uit cum norii merg atât de repede, atât de repede de parcă s-ar pregăti să meargă la un spectacol. Spectacol, zici?

De pe pat nu văd casele și am impresia că mă aflu printre nori acum; că plutesc în neștire și fiecare nor ce trece pe lângă mine îmi încălzește trupul, sufletul, mintea. Acolo sus îl revăd pe el și râd ștrengărește, râd de parcă aș avea 17 ani, mă comport la fel, mi-e prea greu să îmi arăt vârsta fără tocuri în picioare.

Ce naivă mă simt. Dar îmi place. Mă simt bine singură, mă simt bine cu ea, cu el, cu noi, cu ei. Apusul se sfârșeste și totuși lasă o urmă de feminitate adânc săpată în ființa mea. Îmi iau cea mai frumoasă rochie, o perche de tocuri, geaca de piele și merg la cina. Cu fetele!