IV.
Bună dimineața, soare! O nouă zi în Paradis începe cu…
Programul pe azi? Drumeție, drumeție, drumeție. Cât timp? De la o estimare de 4 ore, la o realitate de aproape 8 ore. Resurse alimentare? Niciunul, deloc… Nada! Grad de hidratare? Crescut… în calorii când ți se făcea foame. Începem?…
Prima oprire: Peștera Laptelui. Denumită astfel, datorită compoziției ridicate de calcar. Când am ajuns acolo, Radu deja vedea cele mai rafinate produse lactate franțuzești, pe pereți: brie, gorgonzola, camembert. Dar, mă opresc un pic aici… După cum bine știi, bucuria călătorului nu stă în destinație, ci în aventură… Așa că hai s-o luăm cu începutul!
Pavel a fost și el cu noi, ca ghid, pentru că n-am fi știut să ajungem singuri la peșteră. Traseul este de la foarte prost marcat, la aproape deloc. Ba mai mult, aproape deloc bătătorit. Se vede că nu multă lume a aflat de Peștera Laptelui, ceea ce e păcat, pentru că e superbă… și, aparent, plină de brânză franțuzească. 🙂
Ca să urci la peșteră, trebuie să treci un pârâu. Desigur că, băieții (Radu și Pavel) nu au avut nici o problemă cu asta, în timp ce eu cu Adelina am rămas în urmă căutând varianta optimă de trecere pe celălalt mal. Și varianta optimă chiar a apărut! Hop! Un picior în apă, în timp ce faci un balans plin de grație cu mâinile, care se îngrijesc cu toată atenția de geanta cu aparatul foto în ea. Hmm… Complicat, dar un succes! Adrenalina… umm, Adelina reușise! Acum mai eram eu… Grijă. Concentrare. Simțeam cum îmi zvâcnea vena de la tâmplă, în timp ce…
În timp ce elegant îmi dădeam jos tenișii, îmi scoteam ciorăpeii roz și îmi suflecam pantalonii de trening la aceeași lungime. M-au înțepat vreo câteva secunde picioarele după ce am trecut râul rece, dar a meritat din plin pentru stimularea circulației sângelui și masajul gratuit pentru tălpi.
Bun. Din nou la drum. Singure?! Băieții o luaseră înainte, iar noi am rămas față-n față cu o nesfârșită fâșie de frunze alunecoase. Dificultate? Heh… Pentru noi două atlete, adevărate gazele? Um… Cam ridicată. Dealul era destul de abrupt, iar frunzele nu ușurau urcatul.
– Pe unde o luăm? mă întreabă Adelina.
– Uite, pe aici. Văd urme, zice cercetașa din mine.
Sigur, păreau a fi urme de om și, probabil că vreo câțiva pași chiar au fost pe „cărare”. La un moment dat chiar, am început să am și previziuni: vedeam cum ajungeam la peșteră fără nici o zgârietură și înaintea băieților cu vreo câteva minute. Dar asta nu a fost singura metodă de auto-motivare…
– Aceasta nu este o călătorie propriu-zisă, ci este o călătorie METAFIZICĂ! începe Adelina, distrată și ironică.
– Acum mergem peste tot și niciunde! o acompaniez eu. Am plecat ca să ajungem nicăieri!
– METAFIZIC! repetă ea. Și o ținem așa până sus. Eu mai alunec pe frunze, Adelina mai scapă un „metafizic”. Eu caut să mă prind de tot felul de crengi și copaci. Adelina urcă în patru labe și râde:
– Mulțumesc mamei mele, că mi-a dat două mâini, două picioare, ca acum să pot face această călătorie metafizică!
După multe alunecări și zgârieturi, ne reîntâlnim cu băieții și vedem peștera împreună. Superbă! Nu m-am așteptat.
– În astfel de locuri se ascundeau haiducii, ne povestește Pavel. Veneau aici și se adăposteau o vreme cu sacii plini de avere. Mai mult, este posibil să devină sit arheologic deoarece s-au găsit tot felul de relicve.
Peștera avea pereții albi și, alocuri, se prelingea ceea ce părea a fi un fel de smântână sau mozzarella. Radu a găsit că era ceva mai rafinat de atât, și anume brânză franțuzească: gorgonzola și brie. Fiecare cu gusturile lui.
Dacă mai înaintai, peștera se micșora într-o gaură în care puteai intra doar cu mersul piticului (îți amintești de la orele de sport din școală?). Aud ceva mișcându-se și îngheț. Cercetez cu atenție întunericul. Mă uit pe pereți și… Iacs! Găsesc doi viermi linux (melci fără cochilie), de un verde umed, lipiți pe peretele din dreapta mea. Trec de ei și numai ce simt ceva pe gât! Dau de mai multe ori cu mâna, rapid. Nimic. Ar fi înfricoșător pentru tine să vezi cum tot mai multe liane umede coboară de pe pereții strâmți ai peșterii în capul tău? În timp ce mă întrebam dacă să mai stau sau nu, o gură gigantică de păianjen, cu colți ascuțiți se îndreaptă către mine să mă înghite! Nuuu! Sigur că aceasta era doar în imaginația mea, dar pe bună dreptate. Păianjenul acela negru și rotund era gigantic și putea oricând să sară pe mine.
– Cum e? mă întreabă Adelina după ce ies. Îi povestesc.
– Uau, ce tare! exclamă ea. Merg și eu!
La coborâre am îmbrățișat copacii! Nicicând nu am trăit atât de multă afecțiune față de un copac, când sub picioarele mele era o pantă de aproape 90 de grade. Desigur, exagerez cu gradele. Dar nu și cu îmbrățișatul.
Toată această experiență a fost numai lapte și miere. Ne-am rumenit un pic obrajii cu dealul acela, dar a meritat! Vizitează Peștera Laptelui din Mălaia, că merită aventura!
Următoarea oprire: Cheile Latoriței. Micul-dejun începea să-și scadă efectul…
Continuarea o vei afla în articolul următor… 🙂
***
Acest fragment face parte din cartea Zig Zag prin Vâlcea – Locuri de poveste, pe care o vom lansa oficial pe 27 aprilie, la evenimentul Zig Zag prin Vâlcea.
Participarea ta alături de comunitatea din județul Vâlcea va însemna un pas înainte în evoluția turismului românesc. Te așteptăm cu drag și entuziasm! 😀
Laura și Echipa Zig Zag! 😀
p.s.: Nu ai citit, încă, partea a treia din capitolul III? Intră AICI!
- Îmbunătățește-ți strategiile de business la TopHotel Conference 2024! - aprilie 17, 2024
- Înscrierile în competiția TopHotel Awards 2024 sunt deschise! - martie 5, 2024
- Industria ospitalității se reunește la TopHotel Conference & Awards 2023! - mai 19, 2023
Leave A Comment