Photo with the winners

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul I – Vai, mamă Doamne, ce faaain!!

Atmosfera este genială! Iar eu…

…Entuziasmată peste măsură. Ochii mei sclipesc de curiozitate.
Este prima dată când particip la Maratonul Bate Toaca,
prima dată când voi alerga mai mult de 6 km şi
prima dată când voi alerga 16 km pe MUNTE! Sunt un glob de bucurie!!
TOTUL este nou pentru mine: oamenii, campingul, atmosfera…

Mă simt ca un nou-născut. Deşi mă cunosc bine cu Ceahlăul de mic copil şi am păşit peste rădăcinile copacilor lui de atâtea ori, noutatea, entuziasmul şi adrenalina necunoscutului pulsează în fiecare celulă de pe chipul meu. Ca atare, am şi ales drept costumaţie de alergat, o rochiţă roşie de tenis, care ştiam că va fi în perfect acord cu starea mea de spirit. Sunt atât de fericită! Şi asta, încă nu e nimic. Stai să vezi mai încolo…

Îmi validez înscrierea şi, printre altele, primesc un tricou roz cu traseul de la Bate Toaca de care mă îndrăgostesc instant! Îmi ridic cortul, iar la ora 23 îmi programez singură stingerea. Deşi lumea încă era veselă, plină de energie şi de glume la ora aceea, m-am mulţumit doar să urez un „noapte bună” entuziast unei fetiţe care se spălase pe dinţi odată cu mine şi care s-a arătat încântată de mica mea atenţie. Gata! Somn!

Capitolul II – IA SI aleargă, tu-ţi chicioarele tale!!

Laura girl running on the mountain

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi… Hărmălaie! Oameni puşi pe treabă, dom’le, nu oricum. După ce îmi dezmorţesc oasele tocite de pământul tare şi îngheţate de frig şi îmi întrept faţa boţită de ne-somn, mă amestec şi eu prin mulţime. Fără prea mult stat degeaba mă duc spre linia de start, chiar în prima linie. (A fost pentru prima dată când m-am pus în prima linie. Ce tupeu am avut!…) Se aude sunetul unui clopot, după care…

…Bate toaca. Se aud minunate bătăi de toacă. Cât de energizant! Nu ştiu dacă sunt înregistrate sau live, dar îmi pictează înaintea ochilor imaginea fetei în rochiţă roşie, alergând zveltă pe traseu şi ajungând bine, întreagă la final.

…3…2…1… POC! START!!

Am pornit!! Şi dă-i! Pornirea e cu motoarele cam stinse, dar ambiţioase, dom’le. Chiar înainte de a intra în Parcul Naţional Ceahlău, cârduri de adulţi şi copii ne încurajează de pe marginea drumului. „Hai să batem palma!” e în mintea mea. Iar în entuziasmul clipei, a fost cât pe-aci să o iau pe traseul de 28km, în loc de cel de 16km la care mă înscrisesem. Am revenit pe traseul ales fluturând mâinile în aer ca o câştigătoare, în aplauzele vesele ale mulţimii.

Toate bune. Aştept ca ritmul meu cardiac să se prindă de ritmul picioarelor mele şi îi tot dau înainte. Treaba merge. Îmi apar primii voluntari-majoretă de pe traseu care păreau cam trişti când îi zăresc. Aşa că, ajungând în dreptul lor, îmi iau postura de câştigătoare şi strig triumfător: „Ieee!!” La care ei: „Da, bravoo!” Misiune îndeplinită. 🙂

Pe traseu au mai fost tot felul de oameni care mi-au urat succes sau care nu mi-au urat nimic, dar pe care i-am salutat vesel, politicos indiferent de ce aveau să spună. Rezultatele au fost superbe! Mă simţeam din ce în ce mai plină de energie şi voie bună. Oamenii sunt excelenţi, iar un salut zâmbăreţ e mereu bine venit. Povestea cu oamenii de pe margine nu se încheie aici. Îţi voi mai spune la coborâre cât de hazlii au fost.

Pe măsură ce urc, îmi simt muşchii de la picioare cum pulsează a sânge şi încordare. Mă uit în sus şi când văd cât mai e de urcat… Vai de pulsul meu! Mă uit în spate şi când văd o concurentă de la categoria mea cum se apropie… Vai de ambiţia mea! Se întâmplă chiar ca fata din spate să mă întreacă, apoi eu pe ea, apoi ea pe mine, iar într-un moment de glorie supremă, când ea nu mai poate şi îmi blochează calea, se dă, neaşteptat de politicos la o parte, şi mă lasă să trec. Cât bun simţ! Mulţumesc!! Despre asta-i vorba-n sport! Şi apoi iar…

…Mă uit în faţă, mă uit în spate, mă uit în faţă, mă uit în spate… Dar ce-i, dom’le cu frecuşul ăsta (vorba unui prieten)?! Gata! Stop! Concentrează-te pe pasul tău. Haide… Pas cu pas… Baby steps. Atunci mi am dat seama: momentul prezent e antrenorul meu. Când am început să-mi văd de treaba mea, nu mai exista din spate, nici faţă, ci doar pasul acela de moment pe care îl făceam cu maximă implicare. Aici şi acum, Laura!! În acest gând mi-am şi luat deseori câteva secunde să admir peisajele grandioase ce se deschideau înaintea mea sau o tufă de flori roz ce se ascundea după copaci.

Voia bună continuă. Ajunsă pe platou, la Cabana Dochia, sunt primită cu un val de aplauze, strigăte şi trompete (şi de o masă întinsă cu bunătăţuri care mi-au făcut cu ochiul, dar pe care le-am părăsit în aceeaşi clipă).

Capitolul III – Declinul… muntelui

Urmează coborârea…

Lucru fascinant la coborâre: în intensitatea momentului şi în amintirea clipelor când, pe munte fiind, băieţii întotdeauna mă întreceau şi nu înţelegeam de ce, mi-am dat seama cum trebuie să cobor. Cum? Simplu! În loc să cobor ca o capră, sărind în aer, fac paşi mici, adunaţi şi rapizi. De ce? Pentru că am mai multă aderenţă. Logiiic!! Desigur că această revelaţie a început să se simtă şi în muşchi şi în articulaţiile de la picioare, dar nu m-am lăsat!

Şi în timp ce cobor, ajungând la o potecă mai dreaptă, picioarele mele încep să se alerge singure, de parcă au mintea lor proprie, în timp ce mintea mea îşi proiectează idei trăznite pentru terminarea maratonului (adică deabia aşteptam să ajung la final):
– Şi, spune-ne, te rog, ai mai fost la Bate Toaca?
– Nu, e prima oara, spun eu toată încântată.
– Şi cum te-ai simţit?
– Excelent!!
– Cum ai reuşit să ai asemenea performanţă chiar de la prima ta participare?
– Mă bucur mult când alerg. Cred că e foarte importantă starea pe care o ai…
– Extraordinar, dom’le, cât de profund…
Hei, fetiţă, trezirea! Mai eşti printre noi? Lasă-l pe domn’ reporter imaginar şi vacanţele în Bahamas şi fii aici cu noi! Mda… O luasem pe coclauri, deja… Zâmbesc de puternica despărţire de realitate şi revin la potecă.

Îmi simt picioarele arzând de durere şi efort. Îmi vine să mă opresc, să fac pauze şi, în acelaşi timp, simt că mi s-ar urca tot sângele în cap dacă mă opresc, aşa că îi dau înainte. Totuşi, la un moment dat corpul strigă a pauză. Răresc pasul de oboseală şi atunci… ALARMĂ!! E prea linişte, ce se întâmplă?! Tot traseul, am avut în ghiozdănel nişte suplimente de la Calivita, pe care oricum nu le-am mai folosit, dar care mă anunţau asurzitor de pauza nepotrivită prin lipsa zgomotului lor cu care mă obişnuisem de aproape două ore. Imediat ce am auzit liniştea, m-am repus în alergare, iar zornăitul pastiluţelor şi-au reluat ritmul specific, acompaniindu-mă şi încurajându-mi în continuare alegerea de a-mi extinde limitele.

Oamenii de pe margine se înmulţeau şi mă menţineau cu gândurile în prezent.
– Spor! Succes!
– Mulţumesc! Spor la urcat! le răspundeam eu.
– Hai că mai e un pic. Eşti a treia.
– Să fie! Mulţumesc!
– Bravo! Eşti a doua fată! zice o femeie.
– Ba nu, mama. E a treia.
– Distracţie plăcută! spun şi zâmbesc în sinea mea.
Iar din astea au tot urmat. Uneori o singură persoană, alteori cupluri de persoane care făceau comedie pură:
– Eşti a patra! zice un nene.
– Ba nu, măi, e prima.
– Nu e prima, că au mai trecut fete.
– Mm… A mai trecut una.
– Atunci e a doua…
Eu, a doua?! Îmi creştea şi mie speranţa. Până să ajung înapoi în camping, mi-am întins mâinile ca două aripi şi mi-am imaginat că zbor până la finalul cursei. Era un peisaj deschis în faţa mea, căci deja ieşisem din pădure, soarele mângâia uşor crestele munţilor ca-ntr-un tablou, iar vântul făcea ca tot efortul să fie suportabil. Picioarele mele deja se mişcau pe de rost şi le-am lăsat să curgă libere la vale, în ritmul lor, căci plămânii şi restul organelor interne (inimă, stomac), se reglaseră de mult la efortul excepţional de intens.

Imediat ce am ajuns în dreptul podului ce duce către camping, aud vocea moderatorului:
– Şi, se mai apropie cineva… Să vedem cine va fi…

Îndată ce trec podul, îmi fac o cruce de recunoştinţă că am ajuns în sfârşit şi, nu ştiu ce a fost, dar m-a străbătut brusc un tremur prin tot corpul, iar cu o emoţie de necontrolat, complet automată, am izbucnit în plâns. Îmi duc mâna la gură în timp ce păşesc peste linia de final, iar moderatorul evenimentului strigă tare: „Concurenta cu numărul 530, LAURA CHIHAIA!! Cu un timp de 2 ore, 30 de minute şi 40 de secunde!” Mulţimea de oameni mă aplaudă şi mă felicită în timp ce, fără nici un control asupra emoţiilor mele, lacrimi uscate îmi udă continuu ochii şi scâncete de plâns îmi pulsează pieptul. Bucuria uriaşă de a fi terminat cu bine, de a fi ajuns în sfârşit la final după un traseu atât de solicitant şi intens, s-a manifestat plenar prin câteva lacrimi chinuite din cauza deshidratării şi prin locul…

Nu ştiam pe ce loc ajunsesem. Am reuşit? Era trei? Sau patru? Eram prima? N-avea cum, sigur. Nu ştiam, habar n-aveam pe ce loc ieşisem. Dar mă bucuram mult de experienţa trăită la maximum. De oamenii de pe margine, de pastiluţele care-mi zornăiau în ghiozdănel, de perfomanţa reuşită şi de limitele depăşite.

Aşa că, într-un fulger, mă înfing în cortul pentru masaj, pe patul de masaj, plină de credinţa că MERIT. Eu, care nu obişnuiesc să cer astfel de tratamente, de data asta ştiam că merit. Şi că a meritat…

Capitolul IV – Ce cursă!… Dar ce rezultat!

Încep procesul de revenire…

Merg ca un zombi teleghidat, balansându-mă de pe un picior pe altul, către masa plină de harbuji/ pepeni roşii pentru a fi devoraţi de corpul meu însetat. Apoi, îmi fac curaj, şi cu acelaşi mers şchiop, mă îndrept către duşuri. Între timp, moderatorul continua să anunţe venirea concurenţilor şi îi invita pe oameni să-i aplaude. Iar eu, eu tot nu ştiam pe ce loc eram. Era trei? Era patru? Aceeaşi fetiţă de 10 ani îmi spune:
– Eşti prima.
– Ei, nu cred… (dar tare îmi plăcea să cred). Aşa zici tu?
– Nu ştiu, dar eu te-am văzut prima.
Uau! Şi tot nu credeam. Abia cu jumătate de oră, cineva îmi confirmă cum stătea defapt treaba. Iar mie… Mie tot nu îmi venea să cred.

Începe festivitatea de premiere, iar după o mică introducere, moderatorul anunţă:
– Şi acum, la traseul amatori, categoria feminin, vârsta 18-35, locul trei…

…LAURA CHIHAIA!!!

Am reuşit!! Am luat podiumul! Cu zâmbetul în corp şi lacrimi în ochi, ţopăi de bucurie către scenă. Sunt campioană, da!

Reuşisem.

Reuşisem…

🙂

Cu drag de munte şi de sport,
Laura

Echipa Zig Zag prin România
Ultimele postari ale lui Echipa Zig Zag prin România (vezi toate)