-Mergem la Baia de Fier!

-Cum?

-Am vorbit să facem via ferrata. Suntem aşteptaţi acolo, numai să ne hotărâm când mergem toţi.

Asta îmi tot spunea Marian, încă din primele două săptămâni petrecute în Gorj.

-Bine, Marian, hai să vedem, spun eu amintindu-mi de primul traseu de via ferrata din Vârtop, Bihor. L-am parcurs într-o vreme în care primăvara încă mai dansa cu iarna. Dar de data aceasta, avea să fie ceva diferit…

Iată că ajungem şi în Baia de Fier,chiar la Peştera Muierilor,unde ne şi cazăm. Stai! Nu în peşteră! La Vila Nico, chiar în faţa ei.

Îmi las bagajele în camere şi iute ies pe balcon. Împrejurimile îmi tăie respiraţia… Stâncile colţuroase bandajate cu pansamente scurte de brazi şi arbuşti, versanţii, râul Galbenul cel zgomotos, aerul tare şi norii care parcă stau la pândă…Mă hrănesc privind toate acestea.

Până când…

-Radu, eşti gata? mă strigă Marian. Hai să mergem! Ne pregătim de via ferrata!

Prima etapă a traseului? Cabana asociaţiei White-Wolves unde ne aşteaptă GD, instructorul nostru de azi , în faţa băncilor de lemn.

-Luaţi loc, tună el din voce.

Pentru o clipă m-am simţit din nou ca la şcoală.

Chiriac Gabriel Dan sau GD este fondatorul asociaţiei şi omul care a dezvoltat zona turistică Baia de Fier.

El s-a ocupat de amenajarea traseului de via ferrata şi a altor trasee de escaladă sau drumeţie. Un adevărat om de munte care a adunat în cabana sa o mică avere: cărţi despre aventură, geografie,sănatate, sport şi zeci de echipamente felurite pentru activităţile montane.

E din oraşul meu natal, Tecuci(Galaţi), şi are o adevărată pasiune pentru zona Baia de Fier.

-Câţi sunteţi? Probleme de sănătate? Ce faceţi: fotografiaţi, filmaţi? Aţi mai făcut asta?

Întrebările curgeau către noi. Asta pentru că experienţa l-a învăţat pe GD să se gândească la toate.

-Vă dau un ghid de nădejde chiar din Baia de Fier, ne spune el arătând spre Alex, un băiat al zonei, de 18 ani. Înalt, solid şi zâmbăreţ, Alex de abia aştepta să scoată untul din noi pe traseul cu dificultatea cea mai mare.

Dumitru ne arată cum să te echipezi corect.

Ne-am echipat zdravăn, acompaniaţi de muzica instrucţiunilor lui GD şi, hopa sus, pe traseu. Aşa arată feţele noastre neîncercate de greutatea urcuşului.

Ok, şi-ncă una cu fotograful. 🙂

Călătoria pe cablul metalic începea puţin mai sus de Peştera Muierilor…

– Eu o iau primul, spune Alex. Fetele stau între băieţi. Hai că n-avem vreme de pierdut!

Şirul s-a format rapid: Alex, eu, Laura, Dumitru, Cosmina şi Marian. Pe munte, rapiditatea face diferenţa. Cu vremea nu te joci!

Eu, în rol de fotograf, primisem bonus de la GD încă un cablu de asigurare, pe lângă cele două standard. Cea mai mare teamă a mea nu era stânca şi nici o posibilă cădere. Era aparatul! Mă preocupam să nu-l lovesc de stâncă.

Via ferrata pe care noi o făceam era într-adevăr o activitate de agrement. Aveam căşti şi hamuri. Ne opream când voiam şi admiram priveliştea grandioasă.

În Primul Război Mondial, lucrurile nu erau chiar atât de roz! Via ferrata a apărut atunci, din necesitate. Pentru că mulţi militari mureau din cauza avalanşelor sau căderilor accidentale, s-au montat cabluri, trepte şi scări metalice pe versanţii abrupţi.

Revenind la traseu…

Înaintăm uşor după Alex, pas cu pas, desprinzând carabinierele montate pe cele două chingi, care sunt prinse straşnic de ham.

Din când în când, mai apare câte o floare sălbatică pe lângă noi. Parcă vrea să îndulcească mediul deloc prietenos în care ne aventurăm.

Din spate, Cosmina întreabă:

– Cum e mai în faţă? Asta e partea cea mai grea, nu?

Alex râdeîn sinea sa şi spune că ce-i mai greu abia acum începe.

Până când…

Cosmina se opreşte! Încurajările lui Marian sau explicaţiile tehnice ale lui Alex nu aveau efect.La un moment dat chiar, a începe să plângă.

– Eu mă întorc, spune ea descurajată.

Dar unde să te întorci? Deja aveam o porţiune considerabilă parcursă.

-Ia-o tu în faţă, mă zoreşte Alex. Mă duc s-o ajut!

A durat ceva până când a făcut primii paşi… Şocul mental era mai mare decât traseul în sine.

Eu continuu să escaladez porţiunile abrupte. Opresc des pentru fotografii, căci peisajele sunt din ce în ce mai spectaculoase. Îi fotografiez şi pe spectaculoşii mei colegi.

Unii dintre ei urcă în marş de sărbătoare. La muulţi ani, Laura! Bineînţeles că i-am cântat LA MULŢI ANI pe traseu!

Pe unele porţiuni, doar mâinile ne-au ajutat să mergem mai departe. Nu mai găseam loc pentru o priză cu piciorul, direct pe stâncă. Îmi amintesc că, la un moment dat, mi-am încurcat chingile pe segmentul de cablu de care deja trecusem. Braţele şi picioarele îmi tremurau profesionist.

Eram speriat.„Ce naiba cauţi pe stâncă?” A fost primul gând…

Ok.Respir adânc. „Acum ce fac?” îmi zic.

Cu toată frica pe care o simţeam, mintea era lucidă. Parcă primeam instrucţiuni.

„Ok. Desprinde prima carabinieră. Întinde-te, acum mută pe segmentul următor.” Calmul m-a ajutat să depăşesc momentul. Răsplata? Peisaje superbe!

Şi mai multe peisaje…

Când ajungem în vârful stâncii mare sărbătoare! Comuna Baia de Fier se vedea în întregime. Fotografii, felicitări, glume şi confesiuni!

Partea cea mai complicată trecuse. Cosmina era cea mai bucuroasă!

Urmează coborârea…

Trec mai bine de două ore, iar negri se apropie de noi precum un dragon negru pufăind furios. Pe la jumătatea traseului de întoarcere, ploaia torenţială se dezlănţuie…

Ce faci în astfel de situaţii?

Petiţie la guvern!

Nu chiar…

Înaintezi cum poţi. Când stânca e udă, datele problemei se schimbă. Dramatic.

După principiul uşor şi sigur, am coborât în echipă, muraţi ca nişte câini vagabonzi.

Alergăm plini de euforie ca să ne adăpostim mai repede în cabană.

Via ferrata scoase „untul” din noi pentru câteva ceasuri bune. Neducem echipamentele în cabană, unde GD ne aştepta. Ne-a întâmpinat cu un alt rând de îndemnuri: „pune casca acolo, scutur-o bine de apă întâi, lasă ordine, pune asta aici” etc.

Toate poveţele sale ne-au fost de mare folos pe traseu. Alte experienţe inedite urmează să mai vină şi să alunece odată cu apa pe Cheile Olteţului,următoarea zi…

Până atunci, însă, ne aşteaptă prânzul la Vila Nico. GD vine trece pe la masa noastră:

– Ei, bine, cum sunteţi? ne întreabă el.

– Mie mi-a fost foarte frică, zice Cosmina. Dacă nu erau indicaţiile lui Alex, nu ştiu dacă treceam. Să merg înainte nu era opţiune, să mă întorc nu era o opţiune…

– Da, Cosmina a avut o trecere mai dificilă, completez eu.

– Dificilă? Ce dificilă? Dificil e pentru cei pe care îi ţii pe loc. Pentru ei e dificil! răspunde scurt şi logic GD.

În Baia de Fier am învăţat multe idei despre munca în echipă. Între noi fie vorba, când eşti la munte, devii munte! Muntele în sine e cel mai bun prieten al omului. Nu-ţi cere de mâncare şi nici nu dă din coadă. În schimb, îţi întăreşte mintea şi corpul într-un fel în care nu te aştepţi.

Via ferrata la Baia de Fier … Bifat!!

Ps: Acest articol este un fragment din cartea Zig Zag prin Gorj! 

E rândul tău! 🙂

Ce lucruri interesante cunoşti despre via ferrata? Ai practicat? Ce alte locuri din ţară sunt potrivite pentru această activitate? 🙂

Hai să povestim mai multe! Scrie-ne un comentariu, mai jos! Pe 1 iulie 2016 îl vom alege pe  cel mai interesant şi îl premiem cu un exemplar în format pdf al cărţii Zig Zag prin Gorj! 🙂

Împreună creăm cea mai frumoasă carte de vizită a…Românieeeei!

~Radu şi zig zagării