Fane se așează repede pe unul dintre scaune în stilul său caracteristic și amuzant. Adelina și cu mine înaintăm spre scenă.
– E frumos, așa-i? remarcă Adelina.
– Este, răspund.
– Ce-ar fi să facem toți o poză sus?
– Bună idee! sare Fane. Eu mă bag în locul sufleur-ului.
Ne așezăm toți în timp ce Iulian pregătește aparatul pentru poză.
– Așa… Să nu vă mișcați, da? ne atenționează Iulian, cum face mereu, și pe bună dreptate pentru că de fiecare dată cineva tot trebuie să iasă ori ca o fantomă, ori cu ochii închiși, ori foarte-foarte caraghios în sensul rău al cuvântului. 
Cu Fane ca sufleur și noi restul înghețați pe scenă, lăsăm aparatul să se declanșeze pentru o fotografie. Dar chiar înainte să facă click, o briză rece ne străbate pielea și ieșim toți mișcați în poză.
– Ce-a fost aia?
– Habar n-am. Dar evident mai trebuie să facem una…
Iulian își face obișnuitul traseu înapoi către aparat, când remarcă uluit:
– Fane nu-i!
– Cum nu-i, tu? întreabă Adelina pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrijorată.
Ne-am uitat toți în aparat, apoi în cabina sufleur-ului și nu era semn de Fane nici în fotografie, nici sub scenă. În schimb, ieșea un frig de neimaginat.
– Fane! strigăm toți. Fane, întoarce-te sus că mergem! încercăm noi să-l convingem să se întoarcă.
Nici un răspuns.
– Ziggy, ajută-ne să-l găsim. Trebuie să fie pe aici.
– Să sperăm că nu l-a luat vreo fantomă…
Spun asta și pornesc în căutare.
– Vin și eu cu tine, spune Adelina pregătită să înfrunte și spiritele morții pentru asta.
Intrăm în spatele scenei și coborâm către garderobe.
– Adelina, să te ții aproape de…
Dar nici nu-mi termin propoziția că aud un țipăt de groază în spatele meu. Întorc capul și Adelina dispăruse. Îmi dârdâiau și dinții și picioarele. Eu n-am fost niciodată un spirit culegător de fantome. Iar aventura asta mi se cam urcase pe șira spinării.
– Adelina?…
– Aaaa! iar țipătul ei.
Vai, nu știam ce să fac…
– Oof, nu-mi plac fantomele, zic și intru cu ochii pe jumătate închiși într-o cameră întunecoasă. Tu, fantomo, las-o jos! zic eu aproape curajos faimoasa replică pe care o auzi când eroul e pe cale să salveze victima.
– Ziggy! strigă Adelina și vine îngrozită spre mine.
– Ce s-a întâmplat?!
– Era un păianjen…
– Pe bune? Mie îmi dârdâie și pantalonii pe mine de frică și tu țipi la un păianjen.
– Ce vrei dacă mi-e frică de păianjeni? Știai că o prietenă de-a mea a murit de la o mușcătură de păianjen?
– Nu mai spune… zic eu complet dezinteresat. Haide să-l găsim pe Fane…
– BAU!!
– AAAAA!!! țipăm amândoi.
– Ce e? Am ceva pe față? apare Fane de nicăieri, cu ironia lui deloc amuzantă în acel moment.
Ne întoarcem toți pe scenă, teferi și nevătămați, cu inimile în piept.
– Unde-ai fost, Fane?
– Am coborât. Credeam că e gata poza.
– Și frigul, de unde a venit?
– Care frig?
– Tu…
– Heh, glumesc. Am dat eu drumul la un ventilator din ăla mare.
– Ne-ai speriat, nu glumă. Pe Ziggy cel puțin, săracul…
– Mda, o să-mi revin eu în vreo două secole…
– Bun, facem poza sau nu? ne organizează Iulian din nou.
Trei, doi, și!

Am părăsit spectaculosul teatru cu bine meritata amintire fotografică. Umorul lui Fane s-a manifestat liber din nou, Adelina s-a lipit și mai tare de el după întâmplarea îngrozitoare cu păianjenul (căci dispariția lui Fane nu a fost suficient de îngrozitoare pentru ea, se pare), Iulian s-a mai scos cu o fotografie pe placul său (asta datorită teatrului, desigur), iar eu… Eu încă mă întreb ce se urcă lent și apăsat pe spatele meu, pe sub tricou, printre firele subțiri și sensibile de păr…