Îți voi vorbi despre o bijuterie. Prima dată când am vazut-o mi-a câștigat admirația. Era atât de frumoasă… Întinsă sub soarele fierbinte, cu mișcări line, misterioase, cu o profunzime necunoscută mie, dar pe care eram curios să o descopăr dincolo de suprafața calmă, pictată de lumina stelelor și a lunii.

Așa că m-am aruncat. Brațele ei m-au cuprins imediat, iar eu, eu m-am lăsat învăluit, aproape sufocat, lipsit de respirație pentru a mai trăi acel moment dens, atemporal și surd la gânduri de orice fel.
– Mai stai… mi-a șoptit, dar nevoia imperioasă de aer m-a scos la suprafață. Am revenit cu privirea în stele și am rămas privind.
– Le iubesc, dar niciodată nu coboară, îmi spune tristă și singură.
Pătrund din nou, de data asta înnotând mai repede și puternic. Simțeam cum, cu cât mă îndepărtam mai mult de suprafață, cu atât mă abandonam mai tare acelui univers lichid și dens. Eram înconjurat peste tot de ea. Fiecare por al ființei mele o percepea. Deși mă mai înțepa din când în când răceala ei și voiam să ies, îmi relaxam mușchii din nou și mă mulam din nou pe acel vid. Deveneam eu însumi apă…
– Acum pleacă, dar reîntoarce-te la mine. Îți voi oferi clipe unice…
Am ieșit și am mers către stele. Am privit-o de acolo în toată frumusețea ei, îmbrăcată în rochia-i de seară presărată cu diamante și panglici multicolore. Imaginea ei m-a ținut așa, stând, visând, până a doua zi dimineață…
Cerul se lumină repede, iar lacul își schimbă fața nici mai devreme, nici mai târziu, într-o sincronizare perfectă cu rotundul beculeț. Păsările au început să se agite activ prin aer și prin copaci, inițiind frunzele într-un ritm de dans alert.
Ziua trecu repede în plimbări cu bicicleta și discuții cu oameni ai locurilor. Am stat la masă în preajma a două fetițe cu părul ca aurul, zglobii și gingașe, care se jucau activ fără a ieși vreo clipă din vizorul atent al tatălui, un om familist și muncitor.
Asfințitul nu se lăsă așteptat și așternu deasupra noastră limbile sale de foc. Lacul începu să-și îmbrace din nou rochia de seară, de data aceasta pentru a fi admirat de o mulțime de oameni. Odată cu ora 00:00, bijuteria mea nu fugi în pantofii ei de cristal, ci mai tare străluci în luminile roșiatice, verzi și albi ale pontonului inundat de muzică și dans.

Ritmul dădea tonul și mișcarea. Odată prins, cu greu mai ieșeai de acolo. Eu m-am retras curând, mânat de o ultimă priveliște asupra ei.

Am lăsat lacul Văliug, bijuteria stațiunii Văliug, cu promisiunea reîntoarcerii și un cadou: câteva amintiri în imagini, special create pentru tine, cititorule, ca să trăiești atmosfera de acolo comprimată în secunde de dinamism.