Muzeul interactiv din Hațeg – atingi și rămâi în trecut

„Ce-o să vedeți aici, este creația dânsului, adică el a adunat și, în același timp, a și lucrat anumite exponate din lemn. Eu trebuie să vă spun, fiindcă dânsul este modest și nu spune”, ne mărturisește Cristian, ghidul nostru. Am ajuns la Muzeul Ţării Hațegului și în întâmpinarea noastră a ieșit bătrânul Grec Sîmu. Ne ia lângă el, ne spune câteva cuvinte despre Țara Hațegului și apoi arată cu mâna spre un obiect: „Știți ce e aia?” Nu, răspundem. Are în muzeul său foarte multe obiecte tradiționale și trecem pe la fiecare. Îl ia în mână, ni-l dă și nouă, apoi ne arată cum funcționează. Este un muzeu interactiv, în care poți atinge fiecare exponat, fără a fi certat. Poți face și fotografii, ba chiar bătrânul îți recomandă obiectele, care merită fotografiate. „Aici avem o roată a olarului, iar cel de acolo a fost ultimul olar de la noi, din Hațeg. Acum o sută de ani, am avut și o breaslă a olarilor”, continuă cu multă energie colecționarul de tradiții.

Timp de 11 ani, Grec Sîmu a adunat toate obiectele din muzeu și ne zice că nu i-a fost ușor. „Eu sunt meșter popular și mă cunoaște foarte multă lume din zona noastră. Am discutat, la târguri, la zilele orașului, cu oamenii. Îi întrebam:

-Mă, ai ceva?

-Păi, ce-ți trebuie?

-Am nevoie, pentru muzeu, de aia, aia și de aia.

-Am aia.

-Adă-ncoace!

Oamenii m-o ajutat, că altfel… sănătate! Oamenii nu te ajută, dacă nu te cunosc. Am mai umblat și la portofel”. În timp ce intrăm în a doua cameră a muzeului, acolo unde se află doar obiecte realizate din lemn, făcute numai de bătrân, îl întreb de unde are această pasiune de a colecționa obiectele tradiționale: „Eu am crescut într-o casă bogată. Nu am eu aici, câte avea bunicul meu în casa lui. Și am crescut cu toate aceste lucruri. Am știut ce să adun. Aici, în Hațeg, sunt și au fost o mulțime de profesori, dar niciunul nu s-a gândit să adune ceva.”

Înainte, oamenii au trăit mult mai bine decât noi.

Întrăm, cu multă grijă, în atelierul de creație și nu știm unde să ne aruncăm ochii prima dată. Ne îndrumă tot Grec Sîmu. Ne arată două linguri de lemn legate prin aceeași coadă și ne zice că este lingura împăcării. Se spune că dacă soțul s-a certat cu nevasta, un prieten sau o rudă, pune o farfurie cu mâncare pe o masă și cu lingura respectivă vor fi hrăniți cei certați. „O gură la unu’, o gură la altu’. Și zic: «Mă, așa cum astea două linguri sunt legate cu o singură coadă, așa sunteți și voi legați unul de altul: cu averea, cu copiii, cu iubirea. E păcat să rupeți legătura.»” Îl întreb pe bătrân de unde a învățat să cioplească în lemn, dar ezită să îmi răspundă. După ce ne mai clătim ochii cu câteva exponate, el începe: „Am învățat de la tata să cioplesc în lemn. Am văzut și multe lucruri realizate de bunicul meu. Am avut și un unchi, care, în 1916, a picat pe front și nu a mai venit. Și el cioplea în lemn”, ne explică bătrânul. Privește spre un obiect și se pierde timp de câteva minute. Se așterne tăcerea. Îmi dau seama că au năvălit amintirile în corpul său. Este un trecut ce se lasă trezit și pe care noi n-am vrea să-l speriem. Ne îndepărtăm de bătrân, dar, în următoarele clipe, el sparge tăcerea și spune: „Ăsta este un căuc și este făcut de bunicul. Și asta este traista lui. Oamenii foloseau căucul pentru a bea apă din izvor. Acum ne punem pe burtă și bem apă din tău sau folosim un amărât pahar de plastic. Înainte, oamenii au trăit mult mai bine decât noi. Nu au fost stresați. Poporul, astăzi, este stresat.”

Tot ce este aici, este unicat.

Într-un colț al sălii, stă pitit un șablon de piese de șah „Dacii și romanii” făcut din lemn, care ne fură privirile pentru câteva minute. Ne apropiem unul de altul și exclamăm pe rând: „Uauu!” Bătrânul zâmbește. „Uitați! Dacii au căciulă, iar romanii au coif. Am făcut vreo 15 garnituri, la viața mea, de astea. Am făcut una de asta pentru Ceaușescu. Când era ziua lui, toți meșterii făceau ceva pentru el, doar că multe din obiecte erau păstrate de alții. Șahul meu fiind foarte interesant, nu au îndrăznit să-l fure. L-am revăzut, după ce l-au împușcat pe Ceaușescu, la Brașov, unde avea el o sală cu trofee de vânătoare.” Atingem fiecare obiect de pe masă și colecționarul ne privește pe fiecare. „Alea sunt linguri cu zodiac, iar celelalte sunt chipuri de țărani și de țărăncuțe.”

Ultima piesă pe care o analizăm și o fotografiem este compusă din două căprioare ce cuceresc un colț de stâncă. „Este făcută dintr-o singură bucată de lemn, nimic nu este lipit. Am muncit la ea vreo o săptămâna și ceva. Este din capul meu. Tot ce este aici, este unicat”, adaugă Grec Sîmu. Mai surprindem câteva cadre și ieșim pe ușa muzeului.

Vizita la Muzeul Țărănesc din Hațeg a amplificat iubirea noastră față de trecut, față de tradițiile noaste. Timpul și praful se aștern pe toate. Este inevitabil. Noi suntem cei care pot aduce eternitatea asupra unui lucru. De fapt, greșesc, nu „noi”, ci „eu”. Eu sunt cel care poate trezi trecutul prin faptul că pășesc, în liniște, pe coridorul unui muzeu, ascult legendele, amintirile și regretele unui bătrân, îmi lovesc mâna încercând să cioplesc veșnicia în lemn sau în timp ce cos o ie. Eu, Ziggy, pot schimba un rău în bine, când aleg să rămân aici pentru a construi, din trecut, un viitor mai bun.