O lecție despre curaj la Biserica Sfântul Ladislau

De multe ori când veneam dinspre Universitate, de pe strada Republicii sau Parcul 1 decembrie zăream turla cea verde a Bisericii Sfântul Ladislau inundată de razele soarelui. Alteori, turla primea cu smerenie asaltul vântului și al ninsorii. În orice caz, mă atrăgea simplitatea construcției per ansamblu, atât ca arhitectură cât și prin  culoarea gălbuie a pereților în sincron cu verdele acoperișului.

-Interesant, îmi spun, venind într-o zi dinspre Sinagoga neologă. Oamenii au tendința să imprime construcțiilor pe care le ridică, felul lor de a fi. Biserica îmi inspira o simplitate plină de demnitate.

Hai să intru!

Biserica era deschisă. Înăuntru descopăr o liniște frapantă care învăluia picturile Sfântului Ladislau în diverse episoade: în fața altarului cum îi întinde o cheie episcopului Oradei sau cum face să izvorască apa din stâncă.

Pustiu. Închid ochii pentru a prinde cât mai mult din acea senzație liniștitoare.

Nu a trecut mult și aud pe cineva cum își drege o voce joasă. Mă uit în spate și văd în partea dreaptă un domn, înalt, pe la vreo 50 de ani, cu o barbă tunsă scurt și bine aranjată. Era singurul om din biserică în afară de mine.

Eram măsurat cu privirea din cap până-n picioare. La un moment dat zâmbește și instinctiv merg și mă așez lângă el.

Privește în față spre altar după care îmi spune:

-Vin de foarte mulți ani la biserica aceasta să mă rog, îmi spune, cu o voce șoptită. Parcă  nu îndrăznea să perturbe prea mult liniștea sacră ce domnea în biserică.

Sunt romano-catolic dar tu tinere nu pari să fii unul și nici nu ești din zonă. Am dreptate?

-Da, de două ori. De fapt am venit să vizitez biserica și să scriu despre ea. Îi spun ce vânt mă aduce prin Oradea și ce gânduri am pe mai departe.

-Interesant tinere. Nu am mai auzit de astfel de initiaţive pe la noi.

-E drept.

-Zici că mergi pe meleagurile poporului de la care tu înveţi și cauți povestea, lecția de viață care se află în fiecare loc ?

-Adevărat.

-Înțeleg. Și care-i lecția pe care ai descoperit-o aici la biserica Sfântului Ladislau?  întreabă el cu o dicție perfectă.

-Încă nu știu foarte multe despre ea, răspund eu dezarmat. Construcția îmi inspiră simplitate, una curajoasă. Aș asemana-o cu o persoană care are curajul să spună ce gândește și iese în fața unei adunări ca să facă asta.

Un zâmbet mare îi lumină privirea.

-Se întâmplă să fi citit foarte multe despre biserica pe care o vizitez periodic de mai bine de 10 ani. Mă calmez și găsesc răspunsuri la problemele vieții de zi cu zi de fiecare dată când vin aici.

Intuiești bine băiete!

-Biserica a fost construită pentru ca episcopia romano-catolică să-și consolideze prezența în Oradea, după plecarea turcilor musulmani. Bisericuța închinată Sfintei Brigita exista deja nu făcea față nici numărului de credincioși, nici dorinței Episcopiei de a avea un lăcaș demn să poarte numele de catedrală episcopală. Îmi povestește apoi mai multe date concrete despre construirea bisericii după care îl întreb:

-Cum vedeți dorința Episcopiei romano-catolice de a construi ceva demn de rangul unei catedrale. Unii poate ar judeca-o spunând că e prea mult.

-Cât se poate de firească băiete. Poate unii judecă asta dar e problema lor. Ei uită că dorința de a evolua și de a te autodepăși este adânc impregnată în conștiința umană. Eu văd o dovadă de curaj în această inițiativă.

-Adică?

-Curajul de a avea o viziune mai mare și de a insista ca ea să se înfăptuiască. Desigur, acum, alte biserici mai impunătoare decât aceasta au înțesat centrul istoric. Pe atunci însă era cea mai frumoasă, un nou standard la acea vreme.

De aceea ai tu impresia unei persoane simple dar demne. Exact asta au vrut arhitecții să transmită: curajul de a fi exact așa cum dorești să fii. Mă gândesc des la aspectul acesta când vin aici.

Zâmbesc.

-Așa deci. Să înțeleg că o viziune mai mare pentru sine duce și creșterea standardului pentru societate.

-Atunci când prin viziunea ta vrei să servești un număr cât mai mare de oameni da. Dacă e doar pentru gloria personală nu rezistă în timp.

Se uită la ceas.

-Ziggy, te rog să mă ierți dar nu mai pot sta. Trebuie să plec să-l iau pe copilul meu de la școală. I-am promis!

-În regulă, răspund eu, încântat de cele aflate. Îmi pare bine să vă cunosc!

Un respect reciproc, s-a schimbat prin priviri după care am mai rămas singur preț de câteva minute reflectând la cele auzite.

Curajul de a fi exact aşa cum doreşti să fii…cuvintele acelui domn îmi răsunau în minte ca un refren plăcut când ieşeam din biserica Sfântul Ladislau.