Ceaiul de ghimbir şi … Gore

Cred că răspunsul întrebării „ce mă face fericit” este: poveşti cu tâlc, compania oamenilor frumoşi

şi un ceai care mă provoacă să fiu egoist şi să-l savurez.
Dacă tot veni vorba de ceai…

– Sunt doar hoți Gore! Sunt doar niște hoți Gore, repeta doamna a cărei poveste se înfiripă, pe un ton care emana energia dulcei ironii.
Gore era câinele casei. Un labrador grăsan, docil şi inteligent care-şi cerea dreptul la afecțiune.
Într-un timp atât de scurt, m-am simțit primit într-un cadru familiar, cald și primitor.
– L-ai mângâiat prea puțin şi în scurt timp ai să plătești pentru asta, se aude tonul şi energia didactică a doamnei care mi-a indicat să mă aşez confortabil, în timp ce prepara şi amenaja spațiul şi contextul servirii unui ceai.
– Facem un ceai gustos din ghimbir parfumat, zeamă de lămâie proaspăt stoarsă și multă miere de albine?
Papilele gustative urlau în timp ce ascultam descrierea ingredientelor şi a urmat un „Daaaa” zgomotos şi mai presus de toate … sincer.
– Bine! încheie armistițiul tonul afectiv.

Până şi Gore a oftat. S-a tolănit pe podea lângă mine. Întindea capul şi prin mișcări, se oprea când mâna mea ajungea la o anumită zonă care dorea să-i fie mângâiată. Viață de câine: după mângâiat se tolănea din nou.
Partea grea pentru mine era că se repeta des acest ritual şi așa era … începeam să plătesc fiindcă nu îi oferisem suficientă atenție la prima vedere.

– Gore! se aude același ton dar cu energie diferită, autoritară şi puțin didactică.

A fost suficient ca Gore să-şi întoarcă fundul şi la propriu, şi la figurat. Din acel moment, din când în când se mai auzea oftatul său.

– Uite la el cât este de inteligent, remarcă surprinsă din nou doamna care tocmai tăia feliile subțiri de ghimbir.
În tot acest timp, apa se încălzea într-un ceainic. Nu trecu mult timp şi mirosul de lămâie plutea în aerul din bucătărie. Erau pregătite şi ceștile mari de ceai. Fascinant era pentru mine că doamna povestea în timpul acestei orchestrații.

Povestea se lega plenar cu Gore, aventuri, copilărie, părinți, activitate profesională, ceai şi glume.
– Am crescut pe meleaguri asemănătoare Bihorului. Îmi place Bihorul fiindcă este zona unicităților, a apei de la Felix şi a climei blânde. Oamenii sunt calzi şi primitori.

Şi imediat după aceste cuvinte se auzea un sunet mult așteptat: gâlgâitul ceaiului care curgea în ceşti. Privesc puțin de la distanță ca să pot masura din priviri acest moment. Apuc ceaşca şi inspir adânc în piept aburii parfumați ai ceaiului de ghimbir cu zeamă de lămâie și miere de albine. Apoi sorb lejer ceaiul fierbinte care a făcut infuzie atât de mult timp încât Gore a avut timp să adoarmă.

– Cred că este cel mai gustos ceai pe care l-am băut vreodată, remarc pe un ton ce emana afecțiune.

– Imediat ne aşezăm la poveste în cealaltă cameră, mă invită doamna care zâmbea ştiind că ceaiul este gustos.
Când am păşit spre cameră, Gore s-a trezit şi s-a ridicat greoi pe patru labe.
– El n-are voie aici, se aude din nou tonul didactic în timp ce tava cu ceștile de ceai era purtată cu grijă să nu se verse.

Dar, după lungi oftaturi pe la uşi, a fost invitat şi Gore. Parcă avea un zâmbet de om pe față înainte să se așeze lângă noi. Am început să râdem de alintările lui Gore şi cam așa a continuat povestea, până ce am rămas fără ceai.