Într-o zi s-a primit un ordin să se strângă toți evreii într-un loc (prin anii ʼ40). Ne-au zis să strângem toate bagajele pe care le avem pentru că mergem într-un loc foarte bun. Noi chiar am crezut că o să fie bun… Mama mea zicea: ‹Nu contează ce se întâmplă, numai să fim împreună!› Aveam 15 ani, sora mea cu 3 ani mai mare și încă 2 frați. Am fost transportați într-un ghetou și acolo frații și tatăl meu au făcut un cort acolo, dar am dormit pe pământ.
Am stat o lună și jumătate aici înghesuiți, fiind păziți de unguri și după aceea am primit un ordin: ‹Toată lumea intră în vagon!› Am fost pusă într-un vagon de marfă unde eram peste 70 de persoane. Acolo am avut o căldare pentru necesități și una de băut, fiind amândouă la un loc.
Ne-a batjocorit, nu altceva! Din 70 de persoane am ajuns 70 de animale. De acolo am ajuns în Auschwitz. Ei ne-au predat nemților. Atunci am ajuns într-un bloc cu numărul 30. Aici nu am avut nimic decât 2 căldări, una pentru necesități și una pentru apă. Am primit mâncare de la un om foarte cumsecade, care era și măcelar. Văzându-ne pe noi, ne-a invitat la o masă. Era evreu, dar n-a spus.
Pe urmă ne-a mai dat o dată mâncare, noi rămânând în căsuța din lemn. Ghetoul era pe o stradă unde am fost duși, stând cam 3-4 luni. Numai că ce era? În fiecare dimineață- apel. Domnul Mengele a făcut control: ‹Dezbrăcați în pielea goală, treceți pe la mine să vedem!› În fiecare dimineață se întâmpla asta, ca să nu fugim. Ne făcea controlul și după aceea mergeam înapoi în blocul nostru. (…) Când mama a văzut hornul acela mare mi-a zis: ‹Uite, vezi, nu-i nimic. Înseamnă că este o fabrică, o să muncim și-o să trecem peste hop›… dar acela era hornul de crematoriu, însă nimeni n-a știut…”
[mashshare]
De la suferințele din Auschwitz la “Mama Păpușilor”: Povestea unei învingătoare
Oradea mă cucerește, în fiecare zi în care stau aici, prin locurile sale pe care le vizitez. Poveștile despre oamenii de succes ai poporului de la care învăț, mă energizează și mai mult. Aceștia sunt mereu printre noi, gata să-ți arate secretele lor, dacă le ceri în mod sincer acest lucru.
E vineri după amiază, într-o zi de februarie, neobișnuit de caldă. Mergeam pe străzile Oradei, înțesate de pietoni, tramvaie și mașini.
E ciudat, îmi spun, privind cum în toată zarva aparentă găseam o ordine, ca într-o orchestră de filarmonică, învăluită în razele blânde ale Soarelui.
Scopul plimbării mele? Mă îndreptam spre locuința unei persoane despre care auzisem multe. Cel mai tare îmi răsuna în minte faptul că a supraviețuit infernului din Auschwitz, în cel de-al doilea război mondial. Acum duce o existență liniștită într-un cartier al orașului.
Mă rătăcesc puțin pe drum dar în cele din urmă ajung la apartamentul doamnei. Sun și aștept în tăcere câteva secunde. Ușa se deschise, lăsând să se vadă o bătrânică, micuță de statură, cu părul vopsit, arămiu la culoare. Cei 87 de ani ai săi căutau cu orice preț dar nu reușeau să ascundă o pereche de ochi senin și un zâmbet cald.
-Ziggy, tinere, te așteptam. Intră, casa mea îți este deschisă!
Mă invită în sufragerie inundată de o lumină gălbuie. Prima dată, ochii zăresc un portret al ei din tinerețe, la mai bine de 10 ani, după teribila experiență din Auschwitz. Doamne, ce frumoasă era!
Văd apoi o bibliotecă ticsită cu cărți și mici lucruri cu valoare sentimentală pentru ea: fotografii din tinerețe, fotografii cu nepoții și nu în ultimul rând, o diplomă cu medalie, primite recent de la Președintele României în semn de profund respect pentru suferințele îndurate atunci.
Ne așezăm comod iar bătrânica începe să povestească cu detalii lucrurile care i s-au întâmplat la frageda vârstă de 15 ani. Parcă eram într-o mașină a timpului în care puteam să privesc în trecut dar fără să pot acționa. Vedeam trenul care îmbarca 70 de evrei într-un vagon ca pe niște animale, separarea de familie, lipsurile, moartea care plutea în aer sau experimentele pe care Mengele “Îngerul morții” le făcea pe ei.
Eram ca într-un rollercoaster de sentimente: teamă, revoltă, dezgust sau regrete.
-Ziggy, când am ajuns acolo, o întreb pe mama ce e acel coș mare și înalt de unde ieșea un fum negru.
-Draga mea, acolo e o fabrică mai mare decât a noastră (părinții ei aveau înainte de deportare o fabrică de oglinzi în Târgu-Mureș). Vom munci aici de acum încolo și o să fie bine ai să vezi.
-Mama nu-mi spusese că de fapt acolo era crematoriul unde oamenii erau aruncați să ardă de vii.
O lacrimă mi se contură automat în colțul ochiului.
Îmi povestește apoi de felul miraculos în care au curs evenimentele pentru ea și sora ei, singurele rămase din marea lor familie: minciuna că are 16 ani în loc de 15, munca asiduă la fabrica lui Siemens și eliberarea de către armata engleză.
-Ce v-a ținut lucidă și vie în mijlocul tuturor suferințelor ? întreb eu, mai încurajat de turnura evenimentelor.
-Ziggy băiete, voința și credința. Știam, eu și sora mea că într-o zi vom ieși ca să povestim cele întâmplate. Dacă ai voință poți să faci orice vrei. Lumea nu crede vorba asta, dar așa e.
Timpul trecea iute iar mașina timpului mă transporta prin povestea vieții ei de după lagăr, un nou început: întoarcerea la Târgu Mureș, lucrul la Teatrul de Păpuși, căsătoria și mutarea în Oradea.
O nouă aventură se contura. Una dificilă, nu la fel ca în Auschwitz, dar plină de provocări.
-Atât de mult am îndrăgit să fac păpuși și să le fac să prindă viață în fața unui public, încât am vrut să înființez un teatru de păpuși și în Oradea.
Cu lacrimi în ochi, continuă firul poveștii cu insistențele pe lângă Primărie pentru a-l înființa, lipsa sediului, funcția de director, cei 5 oameni cu care a început ajungând aproape de 60 la ieșirea din funcție.
Vedeam elementele comune din fiecare întâmplare a sa: o persistență incredibilă a unui suflet care voia să-și trăiască menirea: aceea de împărtăși bucuria teatrului de păpuși cu toți copiii din județul Bihor. L-a înfruntat chiar și pe Gheorghiu Dej pentru a-i cere un autobuz cu care trupa să se deplaseze prin sate.
– Pe cât de greu a fost începutul, pe atât de mare a fost bucuria, când am reușit să organizăm spectacole în sate. Să-i fi văzut atunci pe copii cât de fascinați erau de fiecare mișcare a păpușilor.
Pot să spun, după toate cele întâmplate că sunt un om împlinit, își încheie bătrânica povestea, privindu-mă cu seninătate. Pentru mine, viața este un cadou!
Venise și momentul despărțirii, după mai bine de 2 ore, în care primisem o sumedenie de povești și lecții de viață. Ne îndrăgisem reciproc încât ne era greu să ne despărțim.
– Când mai vii prin Oradea să nu mă ocolești Ziggy! Ușa mea îți va fi tot timpul deschisă!
– Cu siguranță așa voi face doamna Gabriela, răspund eu, îmbrățișând-o.
M-am retras să mă plimb prin parc în liniște, meditând la cele auzite.
N-am să uit niciodată această după amiază de vineri în care am învățat cât de multe fac perseverența și credința în viața unui om, indiferent de situație! În drum spre casă mi-am propus ca în următoarele zile să ies în parc, să mă plimb și să mă gândesc la cele învățate din experiența acestei doamne.
- Îmbunătățește-ți strategiile de business la TopHotel Conference 2024! - aprilie 17, 2024
- Înscrierile în competiția TopHotel Awards 2024 sunt deschise! - martie 5, 2024
- Industria ospitalității se reunește la TopHotel Conference & Awards 2023! - mai 19, 2023
Leave A Comment