Ingredientele creativităţii la Palatul Levay

Multe se mai ivesc în cale-mi când călătoresc pe meleagurile poporului de la care învăţ. Descopăr oameni, locuri, poveşti şi sensuri noi care se leagă între ele. Cel mai mult mă bucură reîntâlnirile cu persoanele care la un moment dat mi-au fost alături în periplul meu. Ele reînvie amintiri creionate deja în inimă sau vin să clarifice anumite lecţii pe care le am de învăţat.

-Ţi-l mai aminteşti pe Viorel, bătrânelul simpatic pe care l-am întâlnit în faţa casei Poynar ?
El mi-a vorbit atunci despre adaptarea la schimbare care oricum e inevitabilă. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc finalul discuţiei noastre, când a plecat grăbit să-şi ajute nevasta la mutatul mobilei.
Întâmplarea face că îl întâlnesc din nou prin Oradea, tot colindând străzile în zig zag. De această dată, veneam dinspre centrul istoric, unde reparaţiile sunt în toi. Mă opresc lângă Podul Ferdinand ca să fotografiez L-ul de peste Criş vechi de 121 de ani: Palatul Levay. Îl aveam demult pe listă.
Montez trepiedul şi inspir adânc. În mijlocul zilei, zumzetul oraşului şi muzica Crişului Repede se combinau într-un ritm plăcut.

Aud dintr-odată o voce familiară:
-Ziggy băiete, te salut!
Dinspre Teatrul de Stat venea Viorel, bătrânelul cu ochi albaştri şi de astă dată cu un zâmbet generos pe chip. Avea o carte veche în mână şi ochelarii pe nas.
-Vioreeel! Ce surpriză, nu mă aşteptam să te văd din nou aici.
-De naiba nu scapi aşa uşor, continuă el pe un ton serios.
Izbucnim în râs amândoi.
-Ce faci acum ? Palatul Levay nu-ţi dă pace ?
Îi spun povestea peripeţiei mele prin ţară şi ceea ce aflasem în prelabil despre clădirea din faţa noastră.
-Pff! Ziggy, M-ai nimerit bine azi.
-Cum aşa ?
– Ei bine, tocmai am găsit o carte veche la anticariat despre arhitectura orădeană.

Palatul Levay e un exemplu de creativitate şi de curaj, începu el cu aer de povestitor. La sfârşit de secol XIX încă mai erau clădiri în stil clasic în oraş. Prin influenţa Imperiului Austro-Ungar îşi găsea culcuş aici un nou stil: eclectic. Schimbarea era inevitabilă în arhitectură dar ce făcea diferenţa era stropul de creativitate pe care arhitecţii îl aduceau în operele lor.
Hazlián János nu a inventat un nou stil dar a fost suficient de abil cât să combine două elemente existente şi să le adapteze personalităţii sale. Deşi vremea a trecut peste ea, mi-e dragă clădirea asta Ziggy!
-Să-nţeleg că esenţa creativităţii e să-ţi stimulezi mintea cu idei mereu cu idei noi, chiar dacă aparent nu au legătură între ele.
-Exact băiete! Nu trebuie să inventezi roata ca să creezi ceva original. Îţi spun că la cei 65 de ani ai mei nu las cărţile din mână. Poate nu proiectez clădiri dar cititul îmi aduce idei noi mereu care mă ţin tânăr. Ele mă împing să mai scriu şi să cercetez la vârsta mea. Oradea aşa cum era odată e unul dintre subiectele mele preferate!
– Uau! Nu mă aşteptam la asta, răspund eu cu uimire. Poate îmi arătaţi ceea ce lucraţi într-o zi, continui cu îndrăzneală.
-Sigur tinere, dar nu acum. Merg să joc şah acasă la un prieten!
-Chiar vă antrenaţi creativitatea! spun eu râzând.
-He he, mi-ar plăcea să mai povestim băiete! Uite asta e adresa mea, îmi scrie el pe un bileţel. Când vei să treci pe la mine să vorbim uşa îţi e deschisă. Şi pe ce am mai sfânt, soţia mea face câteva deserturi din fructe de-ţi lingi degetele.
-Sună periculos de bun!
Râdem amândoi şi ne dăm mâna.

Casa Levay m-a făcut să-mi câştig un prieten şi să învăţ o lecţie preţioasă: creativitatea e un muşchi care se lucrează zi de zi.