De la aur, la ciocolată amăruie

După ce am înțeles că fiecare obstacol sau provocare de pe traseu are rolul său, unul foarte important, am hotărât să iau lucrurile pas cu pas. Bănuții de aur primiți de la Tic îmi zornăiau în buzunar și mă făceau să visez… ”Mi-aș putea lua din aia, și din aia…” spuneam în sinea mea.

”Dar dacă îi pierd?” Gândul acesta mă oprește din mers. Am început să-mi imaginez tot felul de scenarii: cum răsar din pământ șerpi și-mi mușcă buzunarul, cum se iscă un vânt puternic de-mi pierd atenția, iar bănuții îmi cad din buzunar, cum… Stop! Voința mă oprește și mă pune să iau o hotărâre importantă: ”Îi voi îngropa într-un loc în care nimeni n-ar ghici vreodată că este ascunzătoare pentru câțiva bănuți de aur.”

Chiar auzisem despre un asemenea loc, pe care îl consideram perfect pentru nevoia mea urgentă. Locul era cunoscut drept Pietrele Negre.
Odată ajuns la destinație, întâmpin câteva probleme în a găsi o bucată de pământ, în care să-mi îngrop averea. Eram chiar pe margine de stâncă, pe niște capse gigantice de fier înfipte în roca dură, sprijinindu-mă de un cablu de metal, fără vreun locșor propice bănuților mei. Mai urc, ce urc, până ajung în vârf. Pe lângă o priveliște uimitoare, pe cine întâlnesc?
Era acolo un grup de oameni ce stăteau la bronzat. Cred că stăteau de ceva vreme, căci pielea li se făcuse ca ciocolata amăruie și abia se mai diferențiau de pământ.
– E bun soarele la amiază? întreb eu socializând cu ei.
– Cel mai bun! îmi răspunde unul din ei cu o voce molcomă, în același timp încântată de vremea numai bună de bronzat.
– Dar cu ce treburi pe aici, tinere? mă întreabă o femeie.
Ce să le spun? Că-mi îngrop averea? Nici vorbă! Așa că am născocit o idee mai puțin atractivă…
– Am vrut să văd și eu dacă pot deveni mai negru decât Pietrele Negre dacă stau la soare.
– I-auzi, Lenuță, băiatul vrea să facă plajă alături de noi. D-apoi, vin’ încoa! Dă pantalonii jos și ia un loc. E destul pământ pentru toată lumea!
În ce m-am băgat, nici eu nu am putut spune la acel moment. Dar hotărârea a fost luată. Dacă tot am intrat în horă, să joc! Așa că îmi cobor pantalonii și, când să îi scot de tot, îmi cad bănuții de aur pe o piatră, iar apoi pe pământ. M-am aruncat asupra lor ca să-i strâng repede, în speranța că nu i-a văzut nimeni.

– Lenuță, ai auzit ce am auzit și eu?
– Da, bănuți de aur, zise ea plictisită, sau moleșită de la atâta soare.
Prea târziu să mai ascund ceva…
– Tinere, ia vino încoa’! mă cheamă bărbatul cel mai vorbăreț din grup. De unde ai tu bănuți de aur?
– Mi i-a dat Tic, piticul, răspund sincer.
S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor de soare, apoi m-a chemat lângă el și a continuat:
– Nu cumva ești un pic stresat că-i ai?
Ce fel de întrebare mai era și asta? Mă uit la el neștiind ce să cred.

– Băiete, îl cunosc pefect pe Tic! Îi cunosc perfect intențiile. Piticul nici acum nu te-a scos din încercări. Ce ștrengar… Ia, vino aici.
Își pune brațul în jurul gâtului meu și mă duce într-o poieniță. Ia de acolo câteva flori și aranjează un frumos colier. Se bucură de el, îl măsoară din toate unghiurile și mi-l oferă mândru. Colierul era foarte frumos. Florile străluceau în soare mai ceva ca aurul, iar parfumul lor mă îmbia și mă relaxa.
– Pentru tine, îmi spune scurt. Lenuțo, strigă neașteptat de tare, cum era vorba aia?
– Un diamant la gât, o îngrijorare. Un colier de margarete, o binecuvântare. Pam Brown.

– Exact! încheie sec bărbatul, după care își reia locul său pe pământ, în fața arzătorului soare.
Mă retrag de pe munte, fără să mai îngrop nimic. Colierul de flori îmi liniștea gândurile și mă energiza. Mă gândeam că aș prefera un fruct proaspăt din boscheți acum, decât greutatea acelor bănuți din buzunarul meu. Și numai ce îmi amintesc de ei, buzunarul nu-mi mai părea la fel de greu. Bag mâna și ce să vezi?
Bănuții mei de aur se transformaseră în bănuți de ciocolată amăruie…