Șirul infinit și luminița de la capătul lui

Ajung sub arcadele Șirului Canonicilor. O briză de vânt își face de cap plimbându-și pelerina invizibilă printre spațiile libere ale arcadelor. Fac câțiva pași, însă un scâncet mă determină să mă opresc pentru a auzi mai bine. Îmi ciulesc urechile mai atent, iar sunetul venea de undeva din partea dreaptă. Plângea un tânăr și lângă el era un călugăr care-i alina durerea.

-Dragul meu fiu, ia vino după mine!…îndemnându-l să-l urmeze.

Descurajat și cu mișcări greoaie, se ridică într-un sfârșit și merse după el. Călugărul îl ia ușor de umăr și-l aduce în mijlocul arcadelor complexului.

-Vezi șirul ăsta?…îl întrebă cu vocea caldă și părintească.

-Da, îl văd, spuse tânărul în timp ce-și ștergea ochii de lacrimi.

-Bun. Și ce mai vezi în afară de asta? …îl încurajă el.

-Lumina care pătrunde printre spațiile libere, iar în unele părți nu, zise în timp ce încerca să respire mai adânc pentru a-și potoli valul de emoții.

-Așa…și  în afară de asta, mai vezi ceva? …îl întrebă cu o ultimă încercare.

-Păi… în afară de dungile de lumină care creează un fel de umbre de-a lungul arcadelor… Mmm…

-Îndrăznește, fiule! Nu-ți fie teamă! Privește și spune-mi ce vezi!

-Văd că se termină la un moment dat șirul. Îi văd capătul, spuse cu o sclipire de satisfacție în ochi.

-Minunat. Ei, asta-i dragul meu fiu! Dacă reușești să vezi capătul șirului, înseamnă că vezi și lumina care e la sfârșitul lui.Dacă vei vedea lumina aia de fiecare dată când simți că te năvălesc emoțiile  sau provocările de pe parcursul vieții, atunci înseamnă că ești pe drumul cel bun.

La auzul acestora, tânărul căzu în genunchi, iar călugărul i se alătură, luându-l în brațe. După câteva clipe amorțite și prinse-n cleștele tăcerii, cei doi se ridică și pleacă.

După ce drumul rămâne liber, îmi fac din nou curaj și pășesc liniștit drumul pe piatră privind lumina de la capătul șirului infinit.