O întreagă aventură – Sfinxul Oaşului

M-am trezit dimineață devreme, am luat micul dejun și am pornit spre Sfi nxul Oaşului. Oamenii locului povestesc cu mândrie de- spre el și am ținut neapărat să îl văd cu ochii mei.

Am ajuns la baza pârtiei din Luna Șes, am lăsat mașina aici și am cerut informații unui localnic despre cum să ajung pe vârf.

– Măi fi cior, tu vrei să urci până acolo singur?

– Da, zic eu, m-am uitat pe traseu și nu pare așa departe.

– Ficior, pământul e moale iar mai sus o să dai de zăpadă. Nici nu mai zic de urșii sau de lupii cu care te poți întâlni. Nu e bine să mergi singur acolo.

În ciuda celor spuse de acel localnic am pornit să cuceresc vâr- ful. Nu după mult timp pământul a început să mi se prindă de picioare, urcușul era din ce în ce mai greu. Spre bucuria mea, am ajuns la zona cu zăpadă. Aici m-am putut curăța de noroi și am continuat să urc ușor prin zăpadă. Nu m-am bucurat mult pentru că zăpada era moale și de- venea din ce în ce mai moale. Era cam până la genunchi și pe măsură ce urcam, simțeam din ce în ce mai tare vântul aspru care îmi pișca obrazul. Din când în când mă uitam stânga-dreapta cu un fi or pe șira spinării. Mă temeam să nu întâlnesc unul din urșii sau lupii despre care vorbea acel localnic.

Drumul spre Sfinxul Oaşului a fost o adevărată provocare. Am ajuns aproape de vârf, mai trebuia să trec de stâncile Pietroasei. Am fost nevoit să le ocolesc și datorită zăpezii mari și terenului abrupt mi-a luat mai mult decât mi-am imaginat. M-am ajutat de tot ce am găsit în calea mea. Copacii și stâncile m-au sprijinit să nu alunec și ușor, ușor, am trecut.

Sfinxul Oașului mă aștepta mândru înconjurat de copaci. Am făcut câteva fotografi i, mi-am tras sufletul și am pornit înapoi.

Toată aventura până la Sfinxul Oasului și înapoi a durat cam trei ore. Localnicul cu care am discutat s-a bucurat să vadă că m-am întors înapoi teafăr și nevătămat și a spus:

– Bravo fecior, meriți o palincă. Hai cu mine!