Nu mai e un secret că aproape toate lucrurile de care ne folosim zilnic au luat calea tehnologiei. Am găsit, însă, un loc, în apropierea de Lisa, județul Brașov, în care tradiționalul e la el acasă. Vorbim despre lână, de la momentul în care oile sunt tunse, până atunci când oamenii ajung să se îmbrace cu aceeași lână, dar prelucrată în diverse etape.  Aventura noastră „La Vâltori” a fost ghidată de tanti Maria, care ne-a povestit, cu o blândețe specială, tot ce se petrece în acest spațiu.


„Lâna se poate găsi acum pe toate cărările, nu e ca pe timpul vechiului regim când toți oamenii lucrau lâna și nu o dădeau mai departe.” Acum, vin ciobanii și aduc lână, iar tanti Maria le oferă ceva pe ea. După ce lâna este spălată și uscată, este pusă într-o scărmănătoare, iar de acolo în următoarea mașinărie, un darac care o scarmănă bine-bine și o face ca un fel de pătură moale. De la acest pas o mașină aproape identică va crea fire de lână, numai bune pentru tors și croșetat. Tanti Maria este măritată de 60 de ani și spune că a găsit tot acest ansamblu aici, iar soțul ei, care are acum 84 de ani, le știe dintotdeauna în acest loc. Mașinile sunt vechi, iar din când în când pieptenele și acele trebuie îmbrăcate și schimbate. Toată familia se ocupă de această activitate, a prelucrării lânii, iar membrii mai tineri vor duce mai departe tradiția.

Pentru a colora lâna se folosesc materiale naturale și, foarte rar, pigmenți. Tanti Maria ne arată într-un coș că ghemul de culoare maro a fost colorat cu ajutorul cojii de nucă, dar pentru că nuanța nu era foarte pronunțată, a mai adăugat puțin pigment. Odată ce lâna e colorată, se poate începe lucrul la război și covorul ori pătura poate prinde orice model.
După ce ies din războiul de țesut, materialele sunt puse în vâltoare. „Mașina de spălat actuală e făcută pe principiul vâltorii. Această vâltoare are un fund mai micuț, apa vine pe jgheab cu viteză și prin învârtire piesele se curăță. Noi băgăm câte două, ele se freacă una de alta, se curăță și ies toate impuritățile din ele.” În vâltoare, materialele prind un aspect flaușat, altfel există posibilitatea de a se rupe.


Când sunt scoase din vâltoare, materialele ajung în aparatul numit păruială sau coș de păruit, care folosește mărăcini de păducel. În timpul rotirii covoarelor, ghimpii de păducel opresc tot părul și astfel se mai curăță. Ulterior, într-o altă cameră se găsește un val de lemn care are cuie de frasin ascuțite: „Aici facem foc, avem o sobă și e o temperatură exact ca în saună. Aducem covoarele ude și, prin rotire, ele se lovesc de aceste cuie, iar lâna se fixează mult mai bine.

„Vâltori mai sunt, în Maramureș sunt foarte multe, dar aici este unic. Iarna țes cel mai mult, dar dacă sunt cerințe, țes și vara. Înainte făceam câte 300-400 de cergi pe an, dormeam lângă straie și păzeam focul câte două zile ca să nu se stingă.”, spune tanti Maria.


Produsele care ies de pe mâna familiei sunt o mare atracție pentru turiștii străini. Când vin în vizită grupuri mari, cineva din familie demonstrează pas cu pas tot procesul. Dornici de a lua cu ei o parte din amintirea Țării Făgărașului, oaspeții achiziționează câte un covoraș: „Ei s-au săturat, cred, de sinteticele lor și se întorc spre natură. Eu le lucrez cu modele vechi și lor le stârnește o mare admirație. Așa că țes bucăți mai mici pentru că ei sunt veniți mulți cu avionul și dacă sunt mari nu le vor lua.”

Tanti Maria e conștientă că ceea ce dețin ei în curte e o unicitate în țară și e foarte deschisă spre a împărtăși această activitate. Numai în ultima săptămână, două televiziuni ajunseseră aici și au realizat reportaje cu fiica dânsei, alături de istoria vâltorii și a lânii.

Cu emoții în zig zag,

Nicoleta Felea

Fotografii realizate de Andreea-Elena Acăprăriței