Povestea fascinantă cu castele și cai albi e preferata multora în copilărie. Totuși, ea s-a adaptat și pentru cei mai mari dintre noi și poate fi ilustrată chiar la Herghelia din Sâmbăta de Jos. Când am intrat pe poarta cu coloane înalte de piatră, domnul Nelu, cu o pălărie specifică atmosferei unei herghelii, ne-a întâmpinat și ne-a creionat un traseu pe care să-l urmăm în cadrul vizitei noastre. Așa am aflat despre atracția acestui loc: calul din rasa lipițan.

Acesta s-a format acum patru secole, în localitatea Lipița din actuala Slovenie și are la bază rasele andaluz, lusitan, danez și pur sânge arab. La 1874 se formează herghelia imperială pe domeniul Brukenthal, dar în 1913 întregul efectiv este mutat la Bábolna, în Ungaria. Abia în 1920 statul român decide să reînființeze herghelia care funcționează fără încetare până astăzi. 

Pe lângă dorința de a vedea moștenirea ecvestră, curiozitatea noastră era antrenată de un cuvânt pe care-l mai văzusem și în județul prin care tocmai trecusem: Brukenthal. Dar aceeași curiozitate parcă se pierdea când aflăm că palatul nu poate fi vizitat, pentru că se află într-o stare de degradare mult înaintată. Astfel că ne mutăm orizontul doar pe herghelie.

Zona în care este amplasat acest domeniu se află sub egida umbrei, a răcorii și a liniștii unui râu peste care trecem să putem ajunge la iepe și la mânji. Am fost „avertizați”, cu zâmbet pe buze, că iepele sunt afară cu puii lor și e ora potrivită pentru a-i admira. Asta se și întâmplă când vezi pentru prima dată atât de mulți cai la un loc. Unii se jucau, alții erau adunați în cerc și lingeau fără grijă bulgări mari de sare, iar alții ne priveau mirați, cu urechile ciulite. Majoritatea iepelor erau albe, unele mai zvelte decât altele, iar o parte aveau culoarea brun, foarte rar zăream câte un exemplar gri.

Înconjurăm grajdurile iepelor și dăm peste o trăsură micuță de lemn, trasă de un căluț ilustrat tot din câteva scânduri. Și pășim într-o clădire, ale cărei camere de la parter sunt amenajate sub forma unei expoziții. Dintre toate obiectele expuse, rămânem fascinați de tocile de echitație și de șei. Dar afară ne aștepta un adevărat spectacol, căci un îngrijitor ținea un cal de frânghie și el alerga, apoi răspundea comenzilor, făcând deliciul vizitatorilor.

Dacă iepele erau afară, pentru a găsi armăsarii am intrat în grajduri și fiecare cal era în boxa lui. Am luat fiecare exemplar la rând și-am încercat să îi mângâiem, căci amintirea senzorială e cu mult mai intensă decât cea vizuală. Cel mai în vârstă căluț al hergheliei e născut în 1990 și are 27 de ani, e pensionar, alții participă la concursuri naționale de atelaj, cu doi sau patru cai, pe care le și câștigă. Tot acum aflăm că fiecare cal are partenera lui și „ei nu sunt ca oamenii să aibă relații cu alte exemplare feminine, își aleg o parteneră și pe aceea o au toată viața”. Să-nvățăm de la necuvântătoare, nu?

Inevitabil, spre ieșirea noastră de pe tărâmul cailor, dăm cu ochii iar de castelul Brukenthal. E un edificiu construit în stil baroc, la cerința contelui Jozef von Brukenthal, fratele guvernatorului Samuil, care are multe elemente interioare din atmosfera vieneză, Părți din acoperișul lui s-au prăbușit, dar maiestuozitatea clădirii e încă vie în cuvintele domnului Nelu. Toți angajații hergheliei au locuit vreme de zece ani la parterul castelului, până în 2005 când a început să se degradeze.

Călătoria noastră pe domeniul hergheliei a fost una plină de lecții din comportamentul și viața cailor. Cu siguranță cea mai frumoasă trăsătură a cailor care ne-a impresionat este eleganța. Mulțumim colectivului de la Herghelia Sâmbăta de Jos pentru amintirile țesute cu iz de poveste.

Cu emoții în zigzag,

Nicoleta Felea

Fotografii realizate de Elena-Andreea Acăprăriței