Ochiul ager al unui critic de artă nu ratează nimic

Atunci când mergea sau era invitată la anumite evenimente, nu putea fi critică, fiindcă ”dacă un om te cheamă la vernisajul lui e o sărbătoare pentru el, cunoscuții și invitații săi. N-o să le strici tu sărbătoarea ca să îi faci de râs. Nu-i momentul să fii critic, dar de multe ori nu ești de acord cu ce e acolo. Uneori mă cheamă-n ultima secundă și de multe ori mă îngrozesc. Și-atunci încerc să găsesc ce-i bun, ce-i frumos, ce-i chiar valabil, punctele alea micuțe…în general încerc să nu mă pronunț asupra lucrurilor pe care le-am girat într-un fel o dată. În schimb sunt critică de exemplu cu aspectele orașului, aspecte sociale, legate de viața noastră publică…”

A fost omul care s-a perindat printre medii sociale înalte și care a cunoscut oameni de seamă ai societății. Toate acestea însă au ajuns la un final, în ultimul timp alegând să se detașeze de anumite apariții în public sau diverse participări la evenimente. Acum se concentrează mai mult pe propria persoană și pe rolul din cadrul universității. O doare inima însă de ceea ce se petrece în prezent cu arhitectura orașului și cu transformările pe care le capătă în urma valului modern. De aceea reamintește că: ”arhitectura anilor ʼ80 la Oradea a fost un moment de cinste, de glorie a ceea ce a însemnat urbanismul anilor ʼ80, răspunzând unor nevoi sociale prin clădirile și hotelurile construite. (…) Acum e o inversare și o răsturnare de valori. Nu întreabă nimeni pe nimeni, arhitecții și urbaniștii nu sunt întrebați, sau oameni ca mine care nu au niciun interes financiar și nu comunicăm… ”

[mashshare]

ZiggY

Sub lupă: o conversație cu un critic de artă

De multe ori am trecut pe strada Republicii din Oradea admirând frumusețea clădirilor de la început de secol XX. Pentru mine fiecare construcție este specială în felul ei. De fiecare dată am făcut un joc din a descoperi lecția pe care are să mi-o arate. Multe lecții s-au ivit în centrul istoric al orașului.

Dar stai! Acolo unde ochiul meu de copil vede doar o clădire, ochiul unui critic de artă vede proporții, materiale folosite, reguli de stil și multe altele. E ca și cum am fi în două lumi.

-Cum ar fi dacă aș intra puțin în lumea unui critic de artă ? Oare ce aș avea de învățat?…mă întreb în sinea mea. M-am bucurat când după câteva zile de persistență m-am întâlnit cu doamna care stăpânește foarte bine și de mulți ani acest domeniu. Eram în Piața Ferdinand, înconjurați de istorie, artă și arhitectură simbol a orașului. Prima impresie? O doamnă foarte de atentă la detalii care mă măsura din cap până-n picioare.  Urma să servim ceaiul într-o locație de pe Republicii. Pe drum, ochiul ei ager observa rapid lucrurile care sunt în neregulă, părțile bune dar și cele care pot fi îmbunătățite. Ne strecuram printre trecători, în timp ce aviația porumbeilor avea cursuri de zbor în tot acest furnicar uman.

– Ziggy, îmi atrase ea atenția, privește clădirile cu atenție!  Ce observi?

-Văd că sunt unele care au materiale moderne aplicate peste cele folosite odinioară la construcție.

-Da. Întocmai.

Ajungem la locul stabilit, iar ceaiul aburind ne umplea cu generozitate ceștile. Mhmm, aroma de fructe de pădure îmi dezmierda nările. La un moment dat se aude o turație de motor. Sunetul îmi atrage atenția și uitându-mă pe fereastră, o mașină interesant desenată atrăgea privirile trecătorilor.

-Vezi tu, dragă tinere, reluă ea subiectul cu o voce părintească, fiecare clădire are un spirit propriu. Poți să-l numești “ șarpele casei”. El dă farmec și strălucire unui loc. Dacă reconstruiești vechile edificii cu alte materiale, mai moderne, diferite, ucizi acest spirit unic. Clădirea poate arăta ca nouă, dar ceva s-a rupt. Oamenii orașului sau turiștii nu se vor mai simți atrași de ele tocmai din acest motiv.

Eram absorbit de explicațiile sale atât de logice. Cel mai mult îmi plăcea faptul că în spatele aspectului exterior al unei clădiri sau opere de artă, ea mergea spre profunzime. Se uita mai mult la sufletul uman care percepe aceste lucruri.Realizam că fără o inimă curată, critica nu-și mai atinge scopul nobil de a aduce o îmbunătățire. Ar deveni doar vorbe care distrug încrederea creatorului operei de artă.

-Ziggy, îmi spune pe când sorbeam din oglinda subțire de ceai rămasă în ceașcă, cred că încep să disting ce e esențial de lucrurile banale. Am învățat să iubesc fără să mai fiu posesivă sau să cred că le știu pe toate. De aceea,când sunt invitată la un vernisaj mă uit mai întâi la părțile bune ale lucrării. Sunt mai tolerantă, adăugă zâmbind.

Sunt atât de cuprins de valul discuției, încât timpul nu-și mai găsește rostul…

Echipa Zig Zag prin România
Ultimele postari ale lui Echipa Zig Zag prin România (vezi toate)