Lumini, cameră, motor!

Pictorul non-conformist din apropierea Beiușului a pregătit scena pentru ca eu să descopăr o altă față a acestor meleaguri.

-Beiușul e mic ca număr de locuitori  Ziggy! nu sunt activități atât de diverse precum în Oradea! Totuși vei găsi aici o tânără care iubește teatrul. Ea a sădit dragostea pentru această artă în inimile copiilor din oraș.

Aveam să aflu de la Ana că din nimic poți clădi ceva, indiferent cum arată începuturile.

Hanul în care ne-am întâlnit era cochet și încăpător. Ceaiul de mentă aluneca vesel din ceainic pe albul inocent al ceștii iar eu pornisem din start cu așteptarea că voi întâlni pe cineva deosebit.

Se spune că lucrurile pe care le aștepți sincer se și întâmplă!

-Ziggy, Beiușul are un potențial enorm, spuse tânăra cu entuziasm! E ca o platformă de lansare pentru oameni și forme diverse de artă. Nu trebuie să aștept ca totul să fie pregătit pentru cele mai moderne spectacole. Începem cu ce avem! De aici vine provocarea de a construi din nimic.

Din povestirile ei nu au lipsit dificultățile pe care le-au întâmpinat pentru a găsi un spațiu potrivit doar pentru teatru sau chiar continuarea pasiunii ei.

Ana îmi confirma trăsături comune oamenilor pe care îi întâlnisem până atunci în Beiuș: dârzi și verticali, te privesc direct în ochi și își deschid sufletul în fața ta.

-Cum ai trecut peste acele momente? O întreb la un moment dat.

-Nu am renunțat niciodată când mi-am pus ceva în gând. Renunțarea pare cea mai ușoară opțiune, știu, răspunse ea cu o strălucire stranie în ochi. Oamenii nu-și dau seama că refuzul lor de a continua atunci când visul lor nu pare să evolueze în vreun fel, afectează poate zeci de generații.

Mă privi fix în ochi.

-Nu ești în proiectul numit „viață” doar pentru tine Ziggy. Pare așa, dar fiecare lucru bun pe care îl facem sau nu îl facem se răsfrânge asupra tuturor celor care participă în proiect!

Mă simțeam precum Aristotel când a strigat Evrika! Toate poveștile Anei se legau acum. Una dintre ele a dat avânt mâinii mele să umple paginile jurnalului  de călătorie.

-De ce stresezi atâta? Îmi spuneau câțiva. Hai mă, cine crezi tu că apreciază ceea ce faci tu? Apreciază acolo un ceas, două cât sunteți pe scenă și atât.

-Eu nu cred că-i așa, replică Ana cu aceeași hotărâre de la începutul discuției. Învățase bine să-și schimbe tonul vocii.

Cred că dacă intri în sala de spectacol și reușești să-l faci atent, în mintea lu va încolți o idee. Un gând, o imagine sau o melodie vor rămâne acolo negreșit.

Zâmbi ușor și continuă:

-Îmi amintesc de spectacolul Fetița cu chibrituri. Era destinat adulților dar câțiva dintre ei au venit și cu cei mici. Spectacolul s-a jucat de două ori în aceeași zi. Dimineața, a avut un final, cel scris de mine.

Seara a avut alt final pentru că unul dintre actori mi-a spus cu câteva minute înainte să intre pe scenă:

-Ce-ar fi dacă…acolo aș face așa?

-Fă ce vrei! i-am spus eu.

Spectacolul se termina cu scena morții fetiței și cu prietenii ei adunați în jurul sicriului, plângând-o. Tatăl fetiței care o trimisese de acasă să vândă chibrituri era actorul de care îți spuneam.

După ce fetița, personajul principal moare, actorul a trecut pe scenă, s-a oprit lângă ei. S-a uitat lung la copii, a luat fetița în brațe și a ieșit cu ea.

Povestea ei îmi făcuse pielea de găină.

-Ziggy, în momentul acela în sală erau oameni care au izbucnit în plâns. Nu se aștepta nimeni ca tatăl să răstoarne situația. El era cel care la început o trimisese de acasă spunându-i: Nu te întorci până nu ai vândut ultimul băț de chibrit! Brusc, a conștientizat greșeala fatală pe care o comisese. S-a retras să o plângă în tăcere.

-Cum au reacționat copiii din sală ? Curiozitatea  nu-mi dădea pace.

-O fetiță din sală, de patru ani a fost întrebată: Ce ți-a plăcut la spectacol?

-Mi-am dat seama că tatăl ei o iubea de fapt!

Urmă un moment de tăcere. Nu-mi mai găseam cuvintele.

-Ziggy,continuă Ana, dacă un singur spectacol are efect asupra un copil de patru ani, de ce nu ar funcționa și în cazul unui adult ? E mai mult decât un spectacol. Teatrul pune o lupă pe sufletul privitorului, pentru ca tot el să se cunoască mai bine ca ființă umană! Acesta e gândul care mă mână în fiecare zi!

Se înnoptase de tot când discuția noastră luase sfârșit. Ana a reușit! Cu entuziasmul ei molipsitor mi-a sădit în minte două idei!  Prima e că teatrul e un instrument valoros în educația omului. A doua mi-a dat mult de gândit. Scenariul a fost schimbat cât ai pocni din degete, iar asta a schimbat automat finalul și efectul. Fiecare om e autorul piese de teatru numite: „Viața mea” în care este și regizor și scenarist și actor principal. Oare nu există mereu opțiunea de a scrie și juca un scenariu diferit?

A doua zi, Beiușul avea să-mi arate o filă din cartea sa vie de povești: un profesor de desen care știa a sculpta în lemn. Cucerea în același timp munți cu o creatură ciudată, pe două roți.