Lumea bună vine la teatru

Cu gândul la clădirile vechi din orașul Oradea și la vremurile când acestea era la apogeul existenței lor tocmai ieșeam din bazarul plin de porumbei. În jurul meu erau numai edificii construite cu gust de către evreii din timpul imperiului austro-ungar. Întorc capul spre dreapta și văd una puțin diferită. Mă apropii și intru. Sunt introdus într-o atmosferă Vieneză și parcă simțeam cum aerul din jurul meu se schimbă. Mă așez într-un colț și privesc detaliile atent conturate ale decorațiunilor interioare. Era liniște.

Dintr-odată încep să aud voci, multe voci care se apropiau. Oameni încep să intre și să meargă în sala de spectacole. Domni și domnițe îmbrăcați în tot felul de costume. Se pare că moda anilor ’30 a revenit în zona asta, îmi zic urmărindu-i. O domniță îmbrăcată într-o rochie elegantă, ca de prințesă sau ducesă, cu broderii și dantele atent asortate se apropie:

– Ziua bună domnișorule. Pe unde ajung la balcon?

Uluit de frumusețea ei mă fâstâcesc și nu reușesc să scot nici un sunet. Dau ușor din umeri și o urmăresc cum pleacă. Mă gândesc că este un eveniment privat și ies afară. Orașul era complet schimbat, clădirile străluceau și parcă erau abia construite. O caleașcă se apropie și un tânăr mustăcios, cu sabie la cingătoare coboară și vine spre mine:

– Stimabile domn, aici se joacă piesa de teatru „O scrisoare pierdută”?

– Așa cred, spun eu cam nesigur de răspuns.

– Veniți înăuntru, toată lumea ar trebui să se bucure de artă.

Îl urmez și intru după el. Toată lumea se uita ciudat la mine. Parcă eu aș fi cel îmbrăcat ca acum 80 de ani. Urmăresc piesa de teatru și spre final, spre rușinea mea ațipesc. Când mă trezesc, ridic capul și constat că sunt singur. Ies afară și văd că totul a revenit. Să fi fost doar un vis? Îmi amintesc de cărțile pe care le țineam sub braț și plec cu gândul să caut o bancă unde să îmi pot începe lectura.